Reeducarea -Fenomenul Pitesti

Gepostet am

ÎNCHISOAREA PITEŞTI – REEDUCAREA(1)

 

Închisoarea din Piteşti este cunoscută şi va rămâne în istorie prin atrocităţile şi crimele ce au fost comise în timpul reeducării. Am avut norocul sau poate nenorocul de a fi şi eu în această perioadă în penitenciarul din Piteşti, unde am putut să văd „cum a fost creat omul“, cu virtuţile sau slăbiciunile sale. Mi-a fost dat să văd cum un om se poate transforma, cu sau fără voia lui, într-un instrument de tortură pentru semenii lui sau cum poate accepta martiriul cu seninătate. Pentru a putea înţelege cum de a fost posibil să se ajungă la asemenea crime, consider că e necesar să se urmărească, pe cât este posibil, evoluţia acestei reeducări diabolic gândite, prin care se urmărea distrugerea fizică şi morală a tuturor celor care au avut curajul să se opună comunismului.

La noi în ţară cuvântul reeducare îţi aminteşte fără să vrei de închisoarea din Piteşti şi de crimele ce s-au petrecut acolo împotriva studenţimii române, însoţite de o intensă propa­gandă mincinoasă prin care vina era atribuită victimelor. De aceea consider util a face un mic istoric al acestei reeducări de tip comunist, care cu timpul s-a transformat într-un adevărat măcel asupra tineretului român şi căruia ulterior i-a fost atribuită vina celor petrecute.

Dacă citim „Ziar de lagăr – Caracal 1945″ scris de Onisifor Ghibu, vom descoperi afirmaţia că: „Burghezii tre­buie reeducaţi“. Acest slogan va apărea şi în penitenciarul din Suceava, însoţit de unele manifestări ostile faţă de intelectuali şi de zvonuri de punere în libertate sau de ameninţări, pentru a intimida deţinuţii.

Zvonurile vor circula prin închisoarea Suceava lansate prin Lucian Pascaru, Neculai Dumeni sau Alexandru Bogdanovici. Concomitent cu ele, vor apărea în penitenciar şi unele broşuri, precum şi promisiuni de punere în libertate.

Promisiunile de punere în libertate erau făcute la Caracal în schimbul unor adeziuni la B.P.D. (Blocul Partidelor Demo­cratice), în timp ce la Suceava, punerea în libertate era chipurile condiţionată de sinceritatea din timpul anchetelor.

Apariţia broşurilor comuniste în lagărul de la Caracal confirmă implicarea administraţiei în această acţiune, ajun­gând până acolo încât să determine redactarea unei declaraţii concepută de poetul Buznea şi care va fi purtată prin barăci de avocatul evreu Untermann, care purta la gât o cruciuliţă de argint; el a reuşit să adune 1058 de semnături, dintr-un efectiv de aproape 1400 de oameni.

În această atmosferă, nu trebuie să ne surprindă faptul că încep a fi concepute diverse memorii, iar justificarea lagărelor şi necesitatea reeducării vor găsi mediu prielnic chiar şi în capul autorului. Tot în această carte vom afla, din surse provenite de la Petru Groza, că responsabilitatea acestor lagăre aparţinea lui Teohari Georgescu (Burăh Tescovici) şi unui Consiliu Suprem, format din doi evrei, doi unguri şi un român. La fel se va întâmpla şi cu aşa zisa reeducare începută în 1948 şi oprită în 1952, dirijată de acelaşi Teohari Georgescu, ajutat tot de un Consiliu, din care făceau parte Alexandru Nicolski, Dulgheru, Zeller, nefiind însă străini nici Gheor-ghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Ana Pauker, C. Pârvu-lescu, Walter Roman etc.

Implicarea administraţiei în această reeducare o demon­strează festivalurile artistice, îndemnurile de a se înscrie în P.C.R., precum şi schimbările apărute în fruntea acţiunii de reeducare. De exemplu, Elefterescu este preferat lui Isăceanu. Asemenea evoluţii au avut loc şi în penitenciarul Suceava: de pildă, Ţurcanu îi este preferat lui Bogdanivici.

Efectul nefast al acestei reeducări, chiar fără să fi fost făcute presiuni fizice, se poate constata din afirmaţia făcută de dr. Cotoiu din Arad: „Fac orice pentru a scăpa de aici“, prin condamnarea politică a incidentelor de la Cluj sau prin compunerea unui „Imn al muncitorilor democraţi“. în acest timp, la Bucureşti, Teohari Georgescu afirma: „Nu există libertate pentru bandiţi“, expresie atribuită tuturor celor ce se împotriveau comunismului. Efectul presiunilor în numele unei ,reeducări“ s-a putut constata când cei puşi în libertate au fost încolonaţi şi conduşi la sediul partidului comunist, purtând steaguri şi au fost puşi să ţină discursuri, depăşind, după cum afirmă şi autorul, „orice margini de bun simţ şi de demnitate“.

Dar acelaşi lucru se poate spune şi despre atmosfera ce s-a creat în barăci, datorită lichelismului multora dintre internaţi.

Făcându-se o paralelă între regimul aplicat în lagărul de la Caracal şi cel aplicat studenţilor la Piteşti, s-ar cuveni ca cei ce-şi permit a judeca şi condamna victimele de la Piteşti sau Gherla să-şi facă un proces de conştiinţă, pentru a vedea dacă sunt suficient de informaţi asupra celor ce s-au petrecut în aceste închisori şi dacă au dreptul moral de a judeca şi con­damna. Revenind la aşa-zisa reeducare de la Piteşti, vom vedea că această acţiune de reeducare a fost începută la închisoarea Suceava, iniţiatorul ei fiind considerat Bogda-novici Alexandru, student la Facultatea de Drept din Iaşi, căruia se vor alătura Ţurcanu E., Dumeni N., Pascaru L., Mărtinaş Al., Caziuc Gh., Negură I. şi încă vreo câţiva pe care nu-i mai reţin.

Personal, nu am crezut niciodată că această idee i-a aparţinut lui Bogdanovici şi că ea s-a declanşat în toamna lui 1948, odată cu intrarea în scenă a acestuia, dimpotrivă, susţin că, germenul acestei reeducări a apărut încă din luna iunie (iulie) 1948 şi că însuşi Bogdanovici este o victimă a celor ce au lansat această idee. Ca unul care m-am aflat în acel timp în penitenciarul din Suceava şi urmăream cu nelinişte desfă­şurarea evenimentelor, am putut observa unele lucruri pe care abia la Piteşti voi reuşi să le înţeleg în toată complexitatea lor. Trăind din plin fenomenul reeducării, am putut să-mi dau seama că „marii patrioţi“ făcuţi cadou de Stalin poporului român: Ana Pauker, Zeller, Nicolski etc. au învăţat ceva la Moscova şi nu au stat degeaba nici la Bucureşti, unde au pregătit aproape perfect un plan diabolic, menit să distrugă tot ce avea mai bun poporul român. De acest plan nu au fost străini nici cei ajunşi în fruntea PCR, adică toată clica ce conducea în acea vreme destinele ţării.

Tot la Piteşti îmi voi da seama că reeducarea a început la Suceava o dată cu îndemnurile lansate de Pascaru şi Dumeni de a se declara totul, motivându-se că, cu cât vom fi mai mulţi arestaţi, cu atât vor fi mai puţine perspective de a ni se face un proces şi că vom fi apreciaţi pentru sinceritatea noastră. Repet, îndemnurile erau lansate de Pascaru, fost secretar al partidului „Frontul Plugarilor“ – organizaţia judeţeană Sălaj şi de Dumeni, slugă credincioasă a Siguranţei din acele vremuri. A fost un început de tatonare a atmosferei din mijlocul aresta­ţilor, precum şi o verificare a unor probabili aderenţi ai acestei „reeducări“. A fost doar un început, în a cărei capcană au căzut un singur muncitor şi câţiva elevi care erau sub influenţa lui Pascaru sau Bogdanovici. Cu toate că rezultatele erau lamentabile, deoarece muncitorul făcuse declaraţiile mai mult de frică decât din convingere, aceştia vor continua chiar şi fără succes în munca lor murdară, sfârşind prin a se alătura cu trup şi suflet acţiunii de mai târziu a lui Ţurcanu. Tot în Piteşti voi găsi şi explicaţia arestării lui Dumeni, folosirea lui la început ca informator prin celule, pentru ca în scurt timp să fie scos ia biroul de cercetări în scopul de a asista şi a ajuta la anchete.

Am auzit şi întâlnit numeroase cazuri de oameni care au stat ani de zile fără a fi anchetaţi, dar nu am auzit ca un deţinut politic, după mai puţin de o lună de zile, să poată să asiste la anchetarea altor deţinuţi, arestaţi pentru aceeaşi cauză. Cu această ocazie, Dumeni a început să ducă muncă de lămurire cu cei anchetaţi îndemnându-i să spună tot ce ştiu, iar apoi a început să-i cerceteze şi chiar să-i bată pe cei anchetaţi. Lui Dumeni nu-i era aproape nimic interzis: avea acces la dosarele celor anchetaţi, iar cuvântul lui avea mare greutate în faţa anchetatorilor. Scopul lui, când asista la anchetare, era de a descoperi oameni cu caracter slab, spre a fi recrutaţi şi apoi folosiţi după dorinţa sa. La fel ca Dumeni era şi Guţu Neculai din Rădăuţi.

O dată cu apariţia lui Ţurcanu la Suceava, Guţu va deveni ajutorul şi mâna dreaptă a acestuia.

În toamna anului 1948, în urma unei convorbiri (caz neîntâlnit până atunci) a lui Bogdanovici cu tatăl său, care fusese prefect al judeţului Botoşani, s-a observat o schimbare în atitudinea acestuia, schimbare care va fi considerată de mulţi ca începutul reeducării, datorită faptului că solicita cărţi şi broşuri spre a fi citite şi comentate. Din informaţiile care circulau în cercuri mai restrânse, având la bază unele mărturi­siri intime ale lui Bogdanovici, cărora nu li se dădea amploare spre a nu influenţa masa de deţinuţi, tatăl său îl asigurase, în timpul convorbirii avute la vorbitor, că se va renunţa la proces în schimbul unei acţiuni de reeducare, care ar fi putut motiva viitoarea atitudine a puterii. Se vorbea, în legătură cu inter­venţiile prefectului Bogdanovici pentru fiul său, că ar fi fost făcute la Bodnăraş şi că acesta i-ar fi sugerat ideea reeducării, care ar fi putut duce la renunţarea intentării proceselor.

Bogdanovici, ştiind că la Caracal în 1945 au fost puşi în libertate foarte mulţi oameni în urma unei parodii de reedu­care, va cădea în cursa întinsă de comunişti de a încerca o nouă reeducare, sperând să scape de proces cel puţin pe elevi şi pe fete.

A fost suficient să apară acest germen al reeducării, pentru ca apoi Ministerul de Interne să preia acţiunea.

Sub presiunea tatălui său, Bogdanovici acceptă ideea reeducării, sperând să obţină un regim mai bun pentru deţinuţi şi apoi o eventuală punere în libertate. Astfel, va trece la fapte şi va încerca o reeducare pe cale paşnică, fără a se exercita presiuni asupra altora, totul limitându-se la cititul şi comenta­tul broşurilor ce li se puneau la dispoziţie, prin administraţie, de către cei care coordonau şi conduceau din umbră. Această parodie de reeducare făcută de Bogdanovici nu va fi pe placul administraţiei şi nici al lui Ţurcanu, care va declara un adevărat război împotriva lui Bogdanovici. Având încredere în spusele tatălui său, Bogdanovici îşi va continua fără zgomot acţiunea lui de reeducare, nedându-şi seama de consecinţele pe care le va suporta.

Ţurcanu Eugen, un tip sadic şi dornic de afirmare cât mai rapidă, era adeptul transformării omului prin forţă, teroare şi umilinţă, dovenindu-se omul cel mai potrivit pentru planul adus de la Moscova şi îmbunătăţit la Bucureşti în scopul de a fi aplicat în România. Simţind acest lucru, Ţurcanu se va arăta un elev docil şi harnic, căutând să-şi însuşească toate cunoştinţele aduse de către instructorii veniţi din capitală. El ştia că nu trebuie să se grăbească; îşi va recruta cu atenţie pe viitorii colaboratori şi nu va face decât pregătirea subtilă a metodelor ce urmau a fi puse în practică.

Despre Eugen Ţurcanu s-a scris mult; au scris atât cei care l-au cunoscut, cât şi mulţi care nu l-au văzut niciodată sau cei interesaţi în a ascunde adevărul. Dintre cei ce l-au cunoscut, cei mai mulţi au murit, iar puţinii supravieţuitori preferă să tacă. Urmare a acestei tăceri, voi povesti aşa cum mi-a fost prezentat mie şi ce ştiu eu despre el.

În anul universitar 1946-1947, înscriindu-mă la Facultatea de Drept din Iaşi, l-am văzut pentru prima oară, fiind colegi de facultate. Era înzestrat cu o voinţă şi cu o inteligenţă remarcabile, dar lipsit total de scrupule şi stăpânit de o grandomanie fără de margini: era în stare să se folosească de orice mijloace pentru a-şi atinge scopul. Când era vorba de interesele lui, nu cunoştea nici simţul echităţii şi nici mila.

Datorită comportamentului şi convingerilor lui politice, pe care îi plăcea să şi le afişeze în public, dar mai ales pentru că, fiind preşedintele „Frontului Democrat Universitar“, abuza de funcţie, favorizând pe cei înscrişi în această organizaţie, dar persecutând pe ceilalţi, ajunsese să fie dispreţuit în lumea studenţească, fapt pentru care avea să se răzbune mai târziu. S-a născut în satul Dârmoxa Păltiniş – Câmpulung Moldovenesc, fiul unui brigadier silvic care avea şase copii. S-a căsătorit de tânăr, iar soţia sa, Oltea, era fiica avocatului Saghin, un cunoscut legionar bucovinean.

Despre legăturile lui Ţurcanu cu Mişcarea Legionară mi-a vorbit la sfârşitul anului 1946 Aurel Batariuc, şeful grupului legionar de la Facultatea de Drept din Iaşi, care mi-a spus următoarele: în anul 1940, Eugen Ţurcanu a făcut parte dintr-un mănunchi de prieteni din cadrul Frăţiilor de Cruce, dar după ianuarie 1941 şi-a întrerupt activitatea. La sfârşitul anului 1945, Alexandru Bogdanovici a avut o discuţie cu Ţurcanu privind activitatea sa legionară, în urma căreia, neajungând la o înţelegere, într-o şedinţă a grupului studenţesc legionar s-a hotărât eliminarea pentru totdeauna din Mişcarea Legionară a lui Ţurcanu, pentru faptul că s-a înscris în partidul comunist, unde ducea o activitate intensă, devenind astfel nu numai un pericol, dar şi un duşman al Mişcării Legionare. Am fost avertizat să nu discut ceva cu el, chiar dacă voi fi provocat. Or, dacă la vârsta de 14-15 ani a făcut parte din Frăţiile de Cruce, sau chiar dacă a mai avut unele legături sporadice cu acest grup F.D.C., nu însemna că putea să aibă calitatea de legionar, această calitate necesitând satisfacerea mai multor condiţii, pe care Ţurcanu nu le îndeplinea.

Ca planton în penitenciarul Suceava, el va accepta să facă unele servicii, ducând ţigări sau diverse mesaje de la o celulă la alta, căutând prin aceasta să cunoască atât legăturile dintre deţinuţi, cât şi unele informaţii de care se va folosi în viitor.

Deşi  era  cunoscută  rivalitatea dintre  Bogdanovici   şi Ţurcanu, ulterior mulţi dintre cei care nu cunoşteau acest lucru, sau în mod intenţionat, au pus pe seama lui Bogdanovici întreaga reeducare, precum şi numărul celor ce acceptaseră acţiunea.

Analizând metodele folosite în timpul reeducării din Piteşti, apare clar deosebirea faţă de metoda pusă în practică de Bogdanovici, care se baza pe libera opţiune a individului, fără mijloace de constrângere, în timp ce în grupul lui Ţurcanu se vehiculau aceleaşi lozinci care vor circula şi la Piteşti, îndemnul de a spune totul pentru a se obţine încrederea partidului, lansat prin gura lui Pascaru, ca şi îndemnurile lui Dumei, de a spune totul de la început, deoarece până la urmă „tot va trebui să vorbim“ sau basmul că şederea noastră în puşcărie depinde de sinceritatea din timpul anchetelor, vor fi preluate şi de Ţurcanu, rămânând valabile pentru Piteşti, deoarece făceau parte din instructajul primit de la cei care pregăteau reeducarea. Aceste îndemnuri erau normale când ţi le spunea un anchetator, dar spuse mereu de un camarad de suferinţă, însemnau cu totul altceva.

În afară de Ţurcanu, Securitatea mai găsise încă trei persoane dispuse să execute orice li se cerea. Cel mai important dintre aceştia era Dumeni Neculai, grec la origine, cum îi plăcea să se laude, care, în 1940, din oportunism, intrase în poliţia legionară, pentru ca apoi să se pună la dispoziţia Siguranţei antonesciene, iar mai târziu la a celei comuniste, sperând astfel că îi vor fi trecute cu vederea abuzurile săvârşite în trecut. Dumeni va rămâne, în amintirea celor care l-au cunoscut în închisoarea din Suceava, ca una din cele mai josnice figuri întâlnite în timpul detenţiei. Datorită legăturilor sale din toamna anului 1940 cu Mişcarea Legio­nară, Siguranţa comunistă îl va folosi pentru urmărirea vechilor legionari. înzestrat cu un oarecare talent portretistic, va fi trimis în comuna Războieni, unde îşi va deschide un mic atelier, pentru a se justifica prezenţa lui în localitate.

În realitate, scopul stabilirii lui în comuna Războieni era să urmărească pe vechii legionari din comună. Familia Cră­ciun din Războieni era rudă prin alianţă cu CZ.Codreanu, iar preotul Sultan, tatăl lui Donat Sultan, mort la Braşov la 3 sep­tembrie 1940, se refugiase din Basarabia în această comună. Sergiu Sultan, al doilea fiu al preotului, ce fusese condamnat în timpul lui Antonescu şi reuşise să evadeze, constituia un alt motiv pentru stabilirea lui Dumeni în Războieni (pentru a fi mai bine supravegheată locuinţa preotului).

Nu lipsit de importanţă era şi faptul că în comuna Răz­boieni fusese un puternic centru legionar, unii dintre legionari cunoscând prigoana şi lagărele din timpul lui Carol II. Dar iată cum îl caracterizează pe Dumeni o rudă a lui: „Minţea cu o nonşalanţă, încât îl credeai până la urmă. Avea puterea de convingere şi ştia să-ţi pătrundă în suflet pentru a putea să-şi atingă ţelul, niciodată cinstit. Era şi un bun psiholog. Avea avantajul de a putea discuta cu orice intelectual, om de la sat sau muncitor din fabrică. Găsea tonul şi cuvântul necesar pentru fiecare din orice categorie socială. Ştia să se comporte ca un bolnav sau ca un copil. Deci era destul de înzestrat, numai că pe toate le făcea în scopuri ştiute numai de el. Nu avea scrupule. în viaţă a muncit foarte puţin timp. A trăit pe seama altora, mai ales pe seama soţiei, a rudelor şi a străinilor, pe aceştia din urmă escrocându-i de aşa manieră, încât ei nici nu-şi dădeau seama până nu se vedeau păgubiţi. Le făcea pe toate în aşa fel încât nu putea fi acuzat. Şantajul era una din armele lui preferate. în primul rând îşi şantaja soţia, amenin­ţând-o că, dacă nu-1 suportă, va dezvălui că ea are un frate întemniţat politic. I-a şantajat şi pe cei ce i-au împrumutat bani, cu diverse informaţii culese cu privire la familiile respective. în fond era un laş. La un moment dat, fiind în vizorul poliţiei, a plecat la ţară la un preot şi 1-a convins să-1 găzduiască, iar dacă îl reperează autorităţile, să-1 ascundă în cuptor. N-a fost cazul, dar nici nu cred că l-ar fi ascuns, descoperindu-1 că este un escroc. Alt exemplu: Cumnata lui s-a trezit din senin arestată la miezul nopţii şi a doua zi dusă cu avionul la Bucureşti pentru anchetă. Era uimită şi îngrozită în acelaşi timp. La anchetă află că, în timpul verii, ar fi dus nişte bani unei persoane din Bucureşti din partea lui. Dânsa habar n-avea; când a fost adus şi el la confruntare, a avut tupeul să se adreseze ei: «Fetiţă, fii sinceră şi recunoaşte că ai dus banii lui X. Aşa e bine şi cinstit». La indignarea dânsei, care a fost spontană şi argumentată, el şi-a recunoscut minciuna, a fost răsplătit cu două palme. După aproximativ o lună a apărut acasă. Fiind întrebat de ce a fost atât de lichea, a răspuns: «Fetiţo, ai fost prostuţă. Dacă recunoşteai nu păţeai nimic, nici tu, nici eu». La un moment dat a declarat că va pleca în Anglia, unde va cere azil politic, acolo fiind aşteptat de personalităţi politice, el fiind un lider legionar. A plecat la Bucureşti luând paltonul de blană al soţiei şi o plapumă, motivând că va avea nevoie de bani. După un timp, a reapărut slab, prăpădit, spunând că ar fi fost urmărit şi arestat lângă avion, precum şi alte minciuni. Nimeni nu 1-a crezut, dar nu aveau ce-i face. A fost atât de rău încât şi-a urât şi rudele care-1 ajutau. Pe una din ele a acuzat-o în scris la organizaţia de partid din localitate, întrebându-se cum de aceasta mai poate fi suportată în învăţământ, având, în 1946, 200 ha de pământ, 5 ha vie, etc., în speranţa că va fi exclusă din învăţământ. Dar nu a reuşit nimic, deoarece persoana în cauză i-a recunoscut scrisul şi a dovedit că este un mincinos“.

Cu asemenea oameni voia partidul comunist să facă reeducare în închisori. N. Dumeni era al doilea preferat al regimului, după Ţurcanu, în vederea reeducării, iar cele relatate de ruda lui s-au petrecut după eliberarea lui Dumeni din închisoarea Suceava.

Dacă cei însărcinaţi cu pregătirea şi punerea în practică a monstruoasei reeducări nu i-ar fi găsit pe Ţurcanu sau Dumeni, până la descoperirea altora s-ar fi folosit de N. Guţu sau Lucian Pascaru, care s-au pus de asemenea în slujba siguranţei comuniste. Merită menţionat faptul că N. Guţu a fost acela care a vândut în 1947 grupurile F.D.C. din Nordul Moldovei şi Bucovina, dând siguranţei toate informaţiile necesare arestării, împreună cu fotografiile din timpul consfă­tuirilor secrete.

Planul de reeducare fiind bine stabilit de către iniţiatori, rămăsese doar să se procedeze la instruirea celor ce urmau să-1 pună în practică. Dintre cei care acceptaseră jocul infam, trebuiau aleşi doar cei care îndeplineau cel puţin următoarele condiţii: inteligenţă, dorinţa de a parveni, sadism (spre a nu fi influenţaţi de suferinţele celor torturaţi), posibilitatea de a fi şantajaţi (condiţie care cred că era cea mai importantă).

Dacă toţi cei care au fost pregătiţi în acest scop aveau mai mult sau mai puţin aceste calităţi, Ţurcanu îi depăşea prin sadism şi dorinţa de a parveni, ceea ce a cântărit mult în alegerea lui, renunţându-se definitiv la Guţu şi Dumeni (care vor fi puşi mai târziu în libertate), în timp ce Pascaru va fi condamnat şi folosit în alte mârşăvii la Aiud.

Efectele încercării de reeducare a lui Bogdanovici au fost neînsemnate, iar cei ce se apropiau de el erau mai mult atraşi de modul cum vorbea, de inteligenţa lui, sau veneau din simpla dorinţă de a citi o carte sau a auzi ce scrie în ea. Trebuie spus că majoritatea celor ce-1 ascultau vorbind erau elevi şi nu puteau fi învinuiţi de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor la Piteşti. în grupul lui Ţurcanu, poziţia ideo­logică era net leninistă: lupta de clasă, ridicarea în slavă a comunismului, a lui Stalin, a URSS-ului. A rămas de pomină afirmaţia lui Bârjoveanu din Roman, făcută într-o zi cu mâncare foarte slabă, când, în tăcerea care cuprinsese camera, s-a auzit glasul lui: „în URSS, la toate colţurile de stradă sunt chioşcuri cu pâine proaspătă, de unde oricine poate lua cât doreşte, fără plată, fiecare luând însă numai cât are nevoie“. Cui aparţineau aceste afirmaţii, preluate de către cei care voiau să se reeduce, nu este greu de imaginat. Poate Nicolski sau Bârlădeanu, care au fo6t trimişi în patria adoptivă, să fi adus ultimele veşti din raiul bolşevic…

Chiar în timpul cercetărilor începuseră să apară în închisoa­re diverşi necunoscuţi, care aveau lungi discuţii cu Ţurcanu, Bogdanovici sau Dumeni şi despre care nu se ştia decât că sunt de la Securitate sau M.A.I.

Guţu, cu care am stat un timp în aceeaşi celulă când era ajutorul lui Ţurcanu, pentru a ne câştiga simpatia, ne mai spunea câte ceva, dar important pentru noi era că ne spunea că sunt străini şi se interesează de soarta noastră, că vor să ştie cum suportăm puşcăria şi că uneori mai anchetează pe câte unul, deşi perioada de anchetă se terminase. în realitate îi interesa numai moralul nostru, căutând totodată oameni de care puteau să se folosească. O dată cu apropierea procesului, regimul deţinuţilor începuse să se înrăutăţească şi eram din ce în ce mai izolaţi. De această perioadă va profita Ţurcanu, care, pe postul lui de planton, era greu de urmărit; Guţu, ajutorul lui, va afirma în repetate rânduri că nu 1-a văzut în ziua respectivă. Se pregătea ceva, dar noi nu ne puteam imagina ce ne aşteaptă. Se vedea clar că Bogdanovici fusese abandonat, în timp de Ţurcanu îşi pregătea oamenii cu care va porni la drum.

În această perioadă, până la plecarea la Piteşti, s-a hotărât probabil soarta lui Bogdanovici, care nu corespundea planului celor de la Bucureşti. El trebuia să dispară o dată cu tot ce cunoştea din discuţiile avute cu emisarii C.C.-ului, precum şi cu promisiunile auzite de la tatăl său. Dispariţia lui Bogdano­vici era pentru Ţurcanu ca o ieşire dintr-un coşmar, deoarece inteligenţa, cu care era înzestrat primul, constituia un pericol pentru al doilea. Cei ce pregăteau atunci reeducarea erau siguri că prin această dispariţie va rămâne o pată neagră în istoria reeducării. Stăpânit de grandomania lui, Ţurcanu nu-şi putea închipui că şi lui, ca şi celorlalţi, care ştiau prea multe, li se va pregăti aceeaşi soartă, acelaşi sfârşit, pe care îl vor avea chiar şi acei slujitori ai regimului care cunoşteau prea multe şi ar fi prezentat un risc în păstrarea secretului ce trebuia ascuns omenirii. Bogdanovici va mărturisi înainte de moarte că-şi merită soarta deoarece a acceptat să încerce acea reeducare, având încredere în comunişti; nu a îndrăznit însă să-şi acuze tatăl pentru îndemnurile care i-au fost date, asumându-şi astfel întreaga vină şi primind cu demnitate atât chinurile, cât şi moartea.

Dacă Bogdanovici şi-a primit cu demnitate soarta, Ţurcanu, orbit de dorinţa lui de ascensiune şi încurajat de promisiunile celor ce-i ofereau tot ce ar fi dorit el, a devenit o unealtă uşor de manevrat şi a căutat prin toate mijloacele să dovedească că merită acordarea întregii încrederi. Se visa din nou într-un post din conducerea P.C.R., de unde să fie trimis acolo unde râvnea înainte de arestare (în diplomaţie sau în unul din posturile sus-puse).

Unii susţin că, dacă nu ar fi existat Bogdanovici la Sucea­va, nu ar fi apărut fenomenul Piteşti. Cei care cred acest lucru nu cunosc îndeajuns scopurile urmărite prin reeducare sau cad pradă diversiunilor lansate de cei interesaţi. Sunt convins că, atât cu Bogdanovici, cât şi fără el, reeducarea tot ar fi avut loc.

Ţurcanu nu avea nevoie de parodia de reeducare a lui Bogdanovici; era suficientă sămânţa aruncată în timpul anche­tei de către Dumeni şi Pascaru, pentru a se orienta asupra oamenilor, sau ar fi început el reeducarea, de la capăt. Chiar dacă nu ar fi apărut nici Ţurcanu, existau: Dumeni, Pascaru, Popa Al., Livinschi, Mărtinuş, Bogos Constantin, sau s-ar fi încercat în altă închisoare unde se găseau oameni dispuşi a face orice în schimbul eliberării – cum era Ludovik Rek.

Faptul că acest fenomen a apărut la Suceava nu este ceva întâmplător. Este cunoscut că cel mai mare curent antico­munist a început în Moldova şi că acesta se datora Mişcării Legionare. Atmosfera anti ruso-comunistă se amplificase în întreaga Moldovă încă din timpul războiului. Răpirea Basa­rabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţei, care nu mai fuseseră niciodată sub stăpânire rusească, va face să crească ura împotriva Rusiei bolşevizate şi a comunismului instalat în ţara noastră. Tineretul crescut şi educat până atunci într-un spirit patriotic, simţindu-se abandonat de noul regim pus în slujba Moscovei, se va îndrepta spre Mişcarea Legionară, atras de principiile patriotice şi moral-creştine ale acesteia, dorind un front comun împotriva bolşevismului. Astfel, o parte din acest tineret a ajuns în temniţele comuniste. Puterea, simţind acest pericol, va căuta să lovească la început acolo unde rezistenţa era mai mare, pentru a o compromite şi distruge. Regimul îşi dăduse seama că nu mai are în faţă un singur duşman – Mişcarea Legionară – ci a mai apărut încă unul şi anume Tineretul, care renunţa a mai sta în expectativă, dimpotrivă, începea să se opună făţiş instaurării comunismului în ţară.

Trebuia deci găsită o soluţie spre a lovi şi în el şi regimul a descoperit-o. Pentru a evita orice rezistenţă sau dezaprobare în sânul aparatului represiv, de care trebuia să se folosească (în rândul căruia mai erau oameni vechi), va crea o atmosferă de ură împotriva legionarilor, în rândul cărora vor fi socotiţi toţi cei care erau împotriva regimului, ajungându-se astfel ca tuturor celor care nu erau de acord cu ei să li se spună „legionari“. Realizând acest lucru, scopul trebuia atins prin punerea în practică a reeducării.

Dacă nu ar fi reuşit la Suceava, în mod sigur s-ar fi încercat în altă parte şi tot acolo am fi ajuns.

Cred că ne-am convins în timp de faptul că, peste tot, comuniştii s-au folosit de orice mijloace pentru a-şi atinge scopurile. Iar atunci ţelul lor era să distrugă cei mai mari duşmani ai comunismului şi anume Mişcarea Legionară şi Tineretul, astfel încât să rupă veriga ce făcea legătura dintre cele două generaţii. Numai din libertatea de care s-a bucurat Dumeni, având acces la declaraţiile date, ne putem da seama ca se căutau oameni cu caracter şubred, care să poată fi manevraţi fără limită, până la atingerea scopului criminal al autorităţilor. Pe nimeni nu ar fi mirat dacă, în lipsa lui Ţurcanu, Dumeni ar fi primit o condamnare de 7 ani, cu care să fie şantajat să joace rolul lui Ţurcanu, în schimbul unei promisiuni de a fi pus în libertate.

Care a fost motivul aducerii tuturor studenţilor din ţară la închisoarea Piteşti, chiar şi a celor din Aiud, condamnaţi în timpul lui Antonescu? Nu se îndoieşte nimeni că singurul motiv a fost acela de a se începe reeducarea, urmărindu-se distrugerea lor fizică şi morală, compromiterea lor. S-a ales această închisoare fiind situată în afara oraşului; acolo se putea face orice fără riscul de a fi auzite ţipetele şi gemetele deţinuţilor de către locuitorii din apropiere. S-a dovedit ulterior că, acolo unde închisorile nu au fost perfect izolate, tentativele de reeducare au eşuat.

După această scurtă introducere voi încerca să parcurg din nou, în măsura în care memoria mă mai ajută, drumul de la Suceava la Piteşti şi chinurile suportate în acest penitenciar.

Ştirea lansată de Guţu, ajutorul lui Ţurcanu, că studenţii vor pleca la Piteşti m-a bucurat. Tot el ne va spune unde vor pleca muncitorii, intelectualii, elevii, femeile, fiind foarte bine informat de către superiorul său. Când am fost întrebaţi fiecare ce ocupaţie avem, deşi fusesem profesor suplinitor la Gimnaziul Unic din Războieni, putându-mă da drept funcţio­nar, spre a ajunge la Aiud, am spus că sunt student, pentru a merge la Piteşti (eram atunci înscris la Facultatea de Drept din Iaşi). Doream să fiu în mijlocul studenţilor, unde aveam foarte mulţi cunoscuţi, aveam încredere în unitatea noastră şi speram să ne organizăm viaţa de puşcărie în aşa fel încât să ne pară cat mai uşoară. Speram că ne vom bucura de un regim omenesc, de acordarea unor drepturi elementare – legătura cu familia, asistenţă medicală, dreptul la plimbare etc. Speram mai ales la dreptul de a primi cărţi, hârtie, creioane. Toţi fiind tineri, cu moralul ridicat, doream din tot sufletul să folosim acest timp pentru pregătirea noastră intelectuală.

Dar toate acestea s-au dovedit a fi numai nişte vise ale noastre, demonstrându-ne că nu am cunoscut îndeajuns comu­nismul şi că greşeam crezând că în România nu se va petrece ceea ce s-a petrecut în Rusia. Nu puteam concepe cu mintea tânără de atunci că în ţara noastră vor apare atâtea cozi de topor care se vor vinde ruşilor bolşevizaţi. Credeam că dragostea de Dumnezeu şi neam va uni acest popor pentru a rezista blestemului căzut asupra lui. Timpul petrecut în închisoarea din Suceava ne-a făcut să fim mai realişti.

Trecutul ne călise, iar prezentul ne preocupa mai puţin. Toate gândurile noastre se îndreptau spre viitor. Eram con­vinşi că drumul pe care am pornit nu-i deloc uşor, că vom avea multe de îndurat şi că, pentru a ajunge la capătul lui, se va cere probabil multă jertfa. Aveam experienţa a peste un an de puşcărie şi ştiam că ne aşteaptă vremuri grele. Nădăjduiam că Dumnezeu ne va ajuta să trecem peste toate aceste obstacole şi să ieşim cu conştiinţa împăcată că ne-am făcut datoria după puterile noastre. Dacă fizic eram sub stăpânirea celor vânduţi Moscovei, din punct de vedere spiritual eram independenţi şi aveam încredere că viitorul este de partea noastră şi că Dumnezeu ne va ajuta.

Cu aceste gânduri vom părăsi Suceava, după ce am primit mâncare pe trei zile şi anume: pentru prima zi o bucată de mămăligă şi aproape 100 g brânză, pentru a doua şi a treia zi câte trei cartofi fierţi şi 200 g pâine pe zi. Apoi, sub înjurăturile obişnuite, luându-ne bagajul, am plecat spre gară, unde am fost înghesuiţi într-un vagon dubă vreo sută de oameni, din care doar jumătate puteau sta pe nişte bănci, ceilalţi trebuind să rămână în picioare. Din când în când se mai făceau schimburi de locuri, unii pentru a se mai dezmorţi, alţii pentru a se mai odihni.

Cei mai avantajaţi erau cei care reuşiseră să intre pe sub bănci. Condiţiile de călătorie erau mizerabile. Vagonul avea două geamuri mici, pe care se aplicase plasă de sârmă deasă, încât aerisirea se făcea foarte greu.

Gardienii care ne însoţeau nu voiau să deschidă uşa pentru a se mai aerisi, deoarece ajungea la ei mirosul din vagon. WC-ul era într-un capăt al vagonului, iar deplasarea din partea opusă spre acesta se făcea păşind pe umerii celor ce şedeau pe bănci. Norocul era că, datorită transpiraţiei şi lipsei de apă, WC-ul se folosea destul de rar. Ziua, pentru a nu fi văzuţi prin gări, eram scoşi în afara oraşului şi ţinuţi pe o linie moartă până se lăsa seara întunericul.

Era luna august, iar căldura din vagon devenea insuporta­bilă, deoarece era construit din metal şi razele soarelui îl înfierbântau, transformându-1 într-un cuptor. Toţi ne dezbrăcaserăm, rămânând numai în chiloţi. Apă ni se dădea numai seara şi dimineaţa când eram duşi din gări, cel mult două căldări la o sută de oameni. După ce elevii au fost debarcaţi la Târguşor, situaţia s-a mai ameliorat, fiind mai puţină înghe­suială. Dupâ trei zile de călătorie în condiţiile arătate, am ajuns la Piteşti.

Spre deosebire de Suceava, închisoarea din Piteşti era mai modernă. Drumul de la gară până la închisoare l-am făcut pe jos, prin mijlocul oraşului, în plină zi, probabil pentru intimidarea populaţiei. La intrare, pe frontispiciul închisorii, parcă pentru a ne avertiza, era scris pe o pancartă mare: „Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici îndurare“. După terminarea obişnuitei percheziţii, am fost duşi într-o cameră mare, care va rămâne cunoscută în istoria neamului românesc sub denumirea de „Camera 4 spital“.

Aici, spre surprinderea tuturor, am fost întâmpinaţi de către trei studenţi veniţi înainte de la Suceava şi anume: Ţurcanu Eugen, Negură Ion şi Unişor Constantin. Toţi erau cunoscuţi de la Suceava ca iniţiatori şi adepţi ai reeducării, fiind dispuşi a face orice pentru a fi pe placul administraţiei. O dată cu întâlnirea acestora, am simţit că toate planurile ce le făcusem începeau să se năruie.

Am căutat să mă liniştesc, preferând împreună cu C. Văleanu un loc pe priciul de scândură, cât mai departe de ei.

Ţurcanu nu şedea în cameră, motivând că este planton pe sală, dar toţi ne-am dat seama că se bucură şi aici de un regim special, ca şi la Suceava.

Am petrecut perioada de carantină în această cameră, într-o atmosferă destul de grea, după care am fost repartizat pe celular în secţia „muncă silnică“. Celulele fuseseră prevăzute pentru două persoane, dar acum se introduseră paturi supra­puse, încăpând astfel până la opt oameni (se dormea câte doi în pat).Paturile erau din metal, iar pe baloturile de tablă, în loc de saltea sau scânduri, era pusă o rogojină. Repartizarea în celule a fost făcută tot de către Ţurcanu; când putea el strecura câte un turnător printre noi.

Pentru cele în care nu a avut de unde să recruteze informatori, dispunea de câţiva subordonaţi pe care îi purta dintr-o celulă în alta, după cum dorea el. Acestora noi le spuneam că „umblă cu ursul“. Viaţa din celulă era parcă mai acceptabilă decât la Suceava. In afară de paturi, mai aveam o tinetă fără capac pentru necesităţile fireşti. Apă ni se dădea câte o gamelă după masa de prânz, când mergeam să golim tineta, ocazie când se mai putea folosi WC-ul fără ştirea gardianului. După masa de seară ni se mai permitea să luăm o gamelă cu apă, pe care o foloseam numai în scopuri igienice, deoarece de băut nu bea nimeni, întrucât ciorbele subţiri ţineau locul apei. Când aduceam gamela cu apă, trebuia să mergem repede, iar dacă se vărsa un pic de apă pe ciment era vai de cel în cauză, motiv pentru care veneam cu gamela umplută pe jumătate, de frica bătăilor. Despre săpun, pastă de dinţi, periuţă, nu putea fi vorbă. Pentru igiena personală trebuia să rupem bucăţi de cârpă din cămăşi sau haine, iar dacă eram prinşi cu aşa ceva eram bătuţi cumplit, pe motiv că se înfundă WC-ul. îmi amintesc că Eugen Otparlic, pentru că în loc de hârtie igienică a folosit o bucată de cârpă, a fost bătut de gardianul Dina, încât s-a ales cu două coaste rupte, iar peste puţin timp a trebuit să fie trimis la Sanatoriul TBC din Târgu Ocna. Mâncarea era foarte slabă, de obicei ciorbă de varză sau arpacaş, cartofi se dădeau mai rar, iar fasole foarte rar. Dimineaţa, la început, ni se dădea surogat de cafea (orz), mai apoi terci, mâncarea preferată a tuturor. La plimbare, din august 1949 şi până la plecarea din Piteşti (august 1951) am fost scos de două ori, exact o dată pe an.

Am auzit că, în timpul când* eu eram la infirmerie, în anul 1951, s-ar fi scos deţinuţii mai des la plimbare. La baie eram duşi la două săptămâni, dar acest eveniment devenise cu timpul un mijloc de terorizare. Indiferent dacă era vară sau iarnă, când se anunţa „pregătirea pentru baie“ trebuia să ne dezbrăcăm complet şi să aşteptăm până ni se descuia uşa. Nu aveam voie să luăm cu noi decât un prosop, iar când plecam din celulă, de la etajul I sau IIpână la subsol trebuia să fugim.

Gardienii ne aşteptau pe scări, cu cravaşe sau cozi de mătură şi ne loveau, aşa încât, din cauza loviturilor şi a frigului, fugeam cât mai repede. Această bătaie era organizată, deoarece la fiecare etaj şefii de secţii ne aşteptau pregătiţi cu cravaşe şi ciomege. Ajunşi la baie, când intram sub duşuri, ori ne frigeam, ori apa nu era deloc încălzită.

La baie erau deţinuţi de drept comun, care manevrau robinetele după cum primeau ordine. Dacă nu eram obligaţi să stăm sub duş când apa era fierbinte, atunci când era rece, în special iarna, nu ni se permitea să ieşim de sub duş. La baie ni se dădea câte o bucată de săpun, dar timpul pentru baie fiind foarte scurt, de multe ori ieşeam cu săpunul pe noi. Din această cauză renunţam la folosirea săpunului, de teamă că nu vom avea timp să ne curăţăm de el.

Prosoapele le foloseam mai mult pentru a ne freca cu ele sub duş, deoarece nu se acorda timp pentru şters.

Aşa uzi cum eram, sub ploaia de lovituri şi în bătaia frigului, fugeam cât puteam pe scări pentru a ajunge mai repede în celulă. De la baie, reuşeam uneori să furăm o bucăţică de săpun, pe care o foloseam la scris pe fundul gamelelor, putând astfel să mai învăţăm câte ceva.

Cel mai crud dintre gardienii pe care i-am avut la Piteşti a fost Georgescu. Era de o răutate rar întâlnită; spunea că el este plătit pentru a ne bate şi că, dacă conducerea i-ar cere, ne-ar omorî. Se mândrea că este cumătru cu căpitanul Iordache de la Securitate şi că el execută ordinele date. Nu a avut mult timp posibilitatea de a ne tortura, deoarece, într-o dimineaţă, când eram la infirmerie, am auzit în curtea de la drept comun mare gălăgie. Printr-un geam se putea vedea ce se petrece acolo; spre surprinderea mea, l-am văzut pe gardianul Georgescu, deţinut acum, în mijlocul deţinuţilor de drept comun, rugându-se de ei să nu-1 bată. Unul îl tundea, iar restul făcuseră un cerc în jurul lui, improvizând tot soiul de glume, în timp ce unii îi mai dădeau câte un picior în fund. Văzându-1 cum merge cu gamela să ceară supliment de ciorbă, pe lângă milă, mi-a venit în minte un vechi proverb: „Dumnezeu nu bate cu ciomagul“.

În dorinţa de a-şi dovedi fidelitatea faţă de conducerea închisorii, a ieşit în evidenţă şi gardianul Dina. Dacă nu-1 egala în cruzime pe Georgescu, s-a evidenţiat prin excese de brutalităţi, mai ales când erau şi alţi gardieni de faţă; asta 1-a ajutat ca, nu după mult timp, să fie avansat la gradul de locotenent (după spusele unor deţinuţi care pretindeau că l-au întâlnit mai târziu).

în iarna anului 1949-1950, ori căldură nu s-a dat, ori caloriferul a fost defect, deoarece niciodată nu am simţit căldură în celulă. Toată iarna am stat cu geamul întredeschis la propunerea Iui Romică Eutuşianu, hotărând să avem puţin aer dacă nu avem căldură. Dormeam câte doi în pat, punând o pătură pe aşa-zisa rogojină şi cu alta ne înveleam. Eu dormeam cu Otparlic E. în acelaşi pat şi toată noaptea stăteam cu spatele unul la celălalt, pentru a ne încălzi. Din cauza frigului, puneam peste pătură tot ceea ce consideram că ar putea ţine căldură: haine, prosoape, batiste, ciorapi. în prima celulă îmi amintesc că am stat cu Romică Eutuşianu, Eugen Otparlic, Popşa Ion (care au fost trimişi la Sanatoriul TBC Târgu Ocna), cu Constantin Văleanu (fost coleg de clasă în liceu şi mort după eliberare) şi cu M. Stratulat.

La începutul primăverii, după plecarea unora la Târgu Ocna, am fost mutat în altă celulă, de unde îmi amintesc de Ştefan Sângeap din părţile Botoşanilor şi de Gheorghe Costea din judeţul Bacău, fost coleg de liceu.

La prima vedere m-am bucurat, deoarece întâlneam oameni noi, putând astfel să mai aflu ceva veşti care nu erau cunoscute în prima celulă şi să le spun pe ale mele.

Pentru a nu pierde timpul în zadar, în fiecare celulă se făcea un program de povestiri; s-au ţinut diverse lecţii la care trebuia să participe fiecare după cunoştinţele şi posibilităţile sale. întrucât nu aveam dreptul la cărţi, începusem să regret că nu m-am declarat profesor, pentru a ajunge la Aiud, unde aş fi avut de învăţat multe de la cei în vârstă.

Imediat după schimbarea celulelor, primul lucru ce trebuia făcut era să-i descoperim eventualii informatori. Aceştia trebuiau depistaţi pentru a şti de cine să ne ferim şi pentru a încerca să-i convingem să renunţe la aceste fapte detestabile.

Totuşi, dacă se urmărea cu atenţie viaţa din celulă, se putea observa că făceam o sforţare pentru a păstra o atmosferă mai veselă. Se auzise că un student dobrogean, Şerban, când mergea la baie, s-a aruncat de la etajul IIprintre scări, murind pe loc când a ajuns la subsol. Se părea că nimeni din celulă nu ştia precis cum s-a întâmplat şi nici cauza sinuciderii.

După o nouă schimbare prin celule, spre sfârşitul lunii august 1950, a avut loc mutarea tuturor de la secţia muncă silnică din celular, la subsol, în trei camere, mari. Eu am fost repartizat la camera nr. 3, împreună cu peste 30 de oameni, din care îmi amintesc doar de următorii: Măgirescu Eugen, Păvăloaie Constantin, Huţuleac Ion, Bordeianu Dumitru, Gri-goraş Ioan, Ungureanu Vasile, Popescu Paul, Tufeanu Mihai, Olteanu Gheorghe, Dumitrescu Ilie, Bandu Paul, Creţulescu Mircea, Andrieşan Gheorghe, Moroianu Vasile, Gheorghieş Dumitru, Juberian Constantin, Zaharia Neculai, Tudose Petru, Pandurescu Aurel, Pintilie Ion, Maxim Vasile, Petrovanu Miron, Sântimbreanu Ion, Gheorghiu Gheorghe, Sârbu Ioniţă, Proistosescu Romulus, Cojocaru Petru, Marinescu Neculai, Mitan Virgil, Bârsan Mircea. Cred că au fost şi alţii, dar nu-i mai reţin. Printre cei cu pedepse mai mari, au fost aduşi şi câţiva cu condamnări mai mici, de la secţiile corecţie sau temniţă grea. Aici am întâlnit vechi cunoştinţe şi prieteni, prilej de a ne povesti multe. Camerele erau mult mai bune, deoarece în loc de paturi de fier am găsit priciuri mari de lemn şi, cu toate că nu existau saltele sau cel puţin rogojini mai bune, se putea dormi acum mai omeneşte, punând jumătate de pătură sub noi şi învelindu-ne cu restul.

Deşi păturile erau vechi, uzate şi murdare, eram bucuroşi că avem posibilitatea de a dormi singuri sub o pătură. După câteva zile în care ne-am putut spune unii altora ceea ce aveam de povestit, viaţa a început să intre în normal. Timpul se scurgea mai uşor, dar mizeriile şi înjurăturile gardienilor ne amarau sufletul. Dispăruseră deosebirile de idei politice sau cele dintre grupările din care făcusem parte fiecare. Toţi ne simţeam uniţi prin lupta comună pe care o începusem împo­triva comunismului. Părea curios cum unele prietenii vechi se destrămau, în timp ce altele noi le luau locul. Nu ne aşteptam ca, în curând, să avem mari dezamăgiri.

În ultimul timp, mâncarea se mai îmbunătăţise, începuseră să ne dea mai des fasole, uneori chiar carne. Deşi burta de vită era foarte prost spălată, găsindu-se des bălegar prin ea, ne bucuram când îi simţeam mirosul pe sală. Unii ajunseseră să spună cu mare precizie ce fel de mâncare vom primi, numai după mirosul ce venea prin vizetă din celălalt capăt al puşcăriei. Aveai impresia că timpul şi-a schimbat cursul şi că mergem din nou către epoca de piatră. Mirosul, auzul ni se dezvoltau, în timp ce gustul sau senzaţia de respingere a ceea ce nu era bun sau curat începeau a ni se atrofia. Resturile de bălegar de la zeama de burtă, o muscă sau un gândac în ciorbă, ori altceva, care în condiţii normale îţi provocau greaţa, ni se păreau ceva firesc; greaţa începuse să dispară. Foamea începuse să pună stăpânire pe noi şi să roadă din acea sensibilitate specifică omului. Mulţi preferau mâncarea cu copite de vită în locul burţii, deoarece copitele dădeau parcă un gust mai plăcut arpacaşului. Dar, s-a întâmplat ca, în urma mâncării cu copite, aproape toţi să ne îmbolnăvim de diaree, copitele fiind vechi. într-o seară, primind iar arpacaş cu copite, toată lumea de pe secţie şi-a deranjat stomacul. Deşi aveam în cameră două hârdaie, stăteam la rând pentru a le folosi. Mulţi şi-au făcut nevoile pe ei. Când hârdaiele s-au umplut cu materii fecale, unii au fost nevoiţi să-şi facă nevoile pe ciment. Se bătea în uşă la toate camerele, cerându-se permisiunea de a goli la WC hârdaiele, dar nu s-a deschis nici o celulă. Dimineaţa am observat prin vizetă cum cei din camera 2 ieşeau cu gamelele pline cu materii fecale pentru a le vărsa în WC. De atunci nimeni nu a mai mâncat copite.

În preajma zilei de 1 decembrie 1950 s-a dat de două ori câte o bucată de crenvurşti. Acest eveniment a dat naştere la tot felul de speculaţii. Unii sperau într-o îmbunătăţire a regimului, alţii susţineau că este o urmare a unor evenimente internaţionale, în timp ce alţii se aşteptau la o vizită mai importantă, îşi făceau planuri de ce ar trebui să raporteze şi cereau să luăm cu toţii o poziţie comună. Unii însă au mâncat crenvurştii a doua zi, ştiau ei ceva şi de aceea nu au îndrăznit să-i mănânce.

Neculai Popa – Coborarea in Iad (document extras din Procesul Comunismulu)

Advertisements

Comunismul din Romania in documente oficiale

Gepostet am Aktualisiert am

1950 ianuarie 11.

Declaraţia Postului de Radio Londra cu privire la politica agrară a regimului comunist de la Bucureşti.

Arhiva AGERPRES

De vorbă cu sătenii

Curând după sărbătorile Crăciunului, Guvernul comunist al doctorului Petru Groza a convocat Adunarea Naţională şi în – şedinţe secrete care au durat câteva zile şi în cadrul cărora nu au existat discuţii – a obţinut aprobarea tuturor decretelor, conform principiilor de drept comunist, violând astfel constituţia şi drepturile fundamentale ale omului.Cu această ocazie, cei care deţin astăzi conducerea afacerilor economice în România au rostit numeroase discursuri prin care au declarat că „comunizarea agriculturii constituie una din marile realizări ale regimului“. S-a afirmat că numărul muncitorilor agricoli a crescut. S-au arătat cifre care să confirme că 28
totalitatea hectarelor cultivate a sporit şi că producţia s-a mărit mulţumită metodelor sovietice de mecanizare a agriculturii. S-a repetat din nou că, mulţumită planului cincinal nivelul de trai al muncitorilor se va ridica.În acelaşi timp, Miron Constantinescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi Teohari Georgescu au declarat că ţelul politicii economice pe anul 1950 este „accelerarea colectivizărilor, sporirea numărului staţiunilor de maşini şi tractoare, precum şi adoptarea sistemului de întreceri socialiste şi în domeniul agriculturii.Această ultimă hotărâre este destul de curioasă, având în vedere faptul că, după câte ştim, ţăranul român a muncit totdeauna din greu, din zori şi până în noapte pentru a stoarce pământului tot ce acesta putea să dea în scopul de a-şi uşura viaţa; ţăranul român păstra o parte din producţie pentru viitoarele însămânţări, iar restul era destinat vânzării, banii realizaţi fiind destinaţi pentru îmbunătăţirea nivelului de trai.
Subliniem faptul că atât în gospodăriile colective cât şi în fermele de stat, fiecare ţăran este nevoit să muncească din greu; nu strică să amintim că ţăranul care a intrat, nu de bună voie, desigur, în cadrul unei ferme colective, şi-a pierdut orice brumă de avere pe care o avea, câştigând în schimb „dreptul“ de a fi veşnic legat de gospodăria colectivă, devenind astfel un şerb pe propriul său pământ. Nu există nici o deosebire între gospodăria colectivă şi ferma de stat: amândouă pun pe ţăran la cheremul funcţionarilor de stat.

AGERPRES
Strict confidenţial

Prin instaurarea sistemului de întreceri socialiste ţăranul va munci şi mai mult, primind aceeaşi leafă ca mai înainte; experienţa a dovedit muncitorilor români că depăşirea normei nu înseamnă şi o sporire a rentabilităţii muncii. Întrecerile socialiste înseamnă de fapt să depui o muncă forţată pentru care nu eşti nici măcar plătit.Atunci când li se atrage atenţia anumitor comunişti aspra faptului că rezultatele metodelor comuniste nu sunt conforme aşteptărilor şi că ele sunt cu totul disproporţionate faţă de sarcinile făcute, aceştia răspund în mod invariabil: „Nu trebuie să fim nerăbdători; rezultatele concrete vor putea fi obţinute mai târziu, după împlinirea a cel puţin unui plan cincinal“.Să ne îndreptăm atunci atenţia asupra Uniunii Sovietice, pentru a vedea ce rezultate au fost obţinute într-o ţară unde sistemul colectivizărilor este instaurat de aproape 30 de ani şi unde s-au îndeplinit până acum câteva planuri cincinale.Unii dintre voi au vizitat fermele colective şi fermele de stat din Uniunea Sovietică cu ocazia recentei călătorii făcută în această ţară. Dar ţăranii din România nu au putut vizita decât acele gospodării pe care Guvernul sovietic este dispus să le arate străinilor. Mai există însă zeci şi sute de ferme colective care nu pot fi vizitate de străini.
Guvernul sovietic cheltuieşte sume importante pentru întreţinerea acestor ferme colective de stat, singurele unde accesul străinilor este permis, deoarece ceea ce produce ferma singură este cu totul insuficient. Ar fi cazul să ne adresăm celor care au văzut Uniunea Sovietică aşa cum este ea într-adevăr. Nu de mult un cetăţean rus a publicat o carte în Statele Unite, în care descria adevărata înfăţişare a vieţii în Rusia. Dar, deoarece a fost acuzat de trădare, mulţi refuză să-i considere afirmaţiile drept valabile. Au existat însă şi alte persoane care au dorit să cunoască adevărul asupra Uniunii Sovietice şi să compare viaţa de acolo cu viaţa din alte ţări. Raportul asupra unor astfel de vizite a fost consemnat într-o carte despre care vom vorbi cu altă ocazie. Autorul ei a călătorit prin 40 de state diferite şi a subliniat că nu a văzut nicăieri în altă parte o mizerie mai mare la sate ca în Rusia Sovietică. Fermele colective reuşesc rareori să realizeze un surplus de producţie pe care ţăranii să-l poată vinde pe piaţă, bineînţeles după ce statul şi-a încasat „benficiile“.

AGERPRES
Strict confidenţial

Sistemul comunist este acelaşi peste tot: comuniştii au desfiinţat proprietăţile particulare, fie cele mari, mijlocii sau mici şi au încurajat pe ţăranii fără pământ să se instaleze pe proprietăţi care nu le aparţineau. Statul a preluat apoi aceste proprietăţi, transformând astfel pe toţi ţăranii atât pe cei care au avut pământ, cât şi pe cei săraci, în simpli salahori. Pentru a dovedi cât de puţin eficace sunt metodele comuniste, putem să luăm un exemplu caracteristic din România, unde cinci ani de război pâinea este încă raţionalizată. Sub vechiul regim, aşa-zis „capitalist“ şi exploatator, nu existau raţionalizări de alimente, iar pâinea se găsea din belşug: pe atunci România exporta grâu şi alte produse agricole. Unde este astăzi grâul românesc? De ce în România de astăzi cetăţenii sunt împărţiţi în diverse categorii, căpătând cartele de diferite culori? De ce unii dintre cetăţenii României nu au dreptul la anumite produse raţionalizate, fiind puşi în afara legilor, împreună cu părinţii şi descendenţii lor?

D.A.N.I.C., fond C. C.l al P.C.R., Cancelarie, dosar 141/1950, f. 1-3.

Part. 3 Continuare

Gepostet am Aktualisiert am

Dictatul de la Viena (30 august 1940)
A. Textul arbitrajului

Iata textul sentintei, dupa comunicatul oficial:

1. Traseul definitiv al liniei de frontiera, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geografica aci anexata. O comisie româno-ungara va determina detaliile traseului la fata locului.

2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românesti într-un termen de 15 zile si remis în buna ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuarii si ale ocuparii, precum si modalitatile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungara. Guvernele ungar si român vor veghea ca evacuarea si ocuparea sa se desfasoare în ordine completa.

3. Toti supusii români, stabiliti în aceasta zi pe teritoriul ce urmeaza a fi cedat de România, dobândesc fara alte formalitati nationalitate ungara. Ei vor fi autorizati sa opteze în favoarea nationalitatii române într-un termen de sase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor parasi teritoriul ungar într-un termen aditional de un an si vor fi primiti de România.Ei vor putea sa ia, fara nici o împiedicare, bunurile lor mobile, sa lichideze proprietatea lor imobiliara, pâna în momentul plecarii lor, sa ia cu ei produsul rezultat. Daca lichidarea nu reuseste, aceste persoane vor fi despagubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg si acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optantilor.

4. Supusii români de rasa ungara, stabiliti în teritoriul cedat în anul 1919, de catre Ungaria României, si care ramâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru nationalitate ungara, într-un termen de 6 luni. Principiile enuntate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajeaza solemn sa asimileze în totul cu ceilalti supusi unguri pe persoanele de rasa româna, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi nationalitatea ungara. Pe de alta parte, guvernul român ia acelasi angajament solemn în ceea ce priveste pe supusi de rasa ungara, care vor ramâne pe teritoriul român.

6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin conventia directa între guvernele român si ungar.

7. În cazul în care dificultati sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicarii acestui arbitraj, guvernele român si ungar se vor întelege pe cale directa. Daca într-o chestiune sau alta întelegerea nu se realizeaza, litigiul va fi supus guvernelor Reichului si Italiei, care vor adopta o solutie definitiva.

(Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii — iulie–august 1940, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1991, p. 295–296)

B. Relatarea lui Mihail Manoilescu, reprezentantul României, la arbitrajul de la Viena

Am observat întâi ca este o harta româneasca. Am desfacut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a facut sa nu înteleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei cautau taietura de la granita de vest pe care cu totii o asteptam. Mi-am dat seama însa ca este altceva. Am urmarit cu ochii granita care pornea de la Oradea catre rasarit, alunecând sub linia ferata si am înteles ca cuprindea si Clujul .Am început sa nu mai vad. Când mi-am dat seama ca granita coboara în jos ca sa cuprinda secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brasovul! O mica usurare: Brasovul ramânea la noi. Când am privit în toata grozavia împartirea Transilvaniei, am înteles ca puterile care îmi erau mult slabite ma parasesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a facut neclar, ca un nor galben cenusiu, din cenusiu, negru… În clipa aceea mi-am pierdut cunostinta. Acum aveam pentru a doua oara impresia neta ca am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apa. Dörnberg a deschis usa alergând prin multimea de ziaristi, de diplomati si ofiteri care umpleau salile strigând: „un pahar cu apa, un pahar cu apa…“

(Mihail Manoilescu, Memorii — iulie-august 1940 — Dictatul de la Viena, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1991, p. 212)

C. Dezbaterile Consiliului de Coroana în privinta arbitrajului în problema
Transilvaniei — pozitia lui Iuliu Maniu, lider al Partidului National Taranesc

(30 august 1940)

Sedinta se deschide la ora 24:
Majestatea Sa Regele: Domnilor, aseara ati fost chemati ca sa luati o hotarâre ale carei consecinte eram toti constienti ca vor putea fi foarte grave. Astazi, v-am chemat din nou, ca sa luati cunostinta de urmarile hotarârii de ieri. În aceste momente, daca rostesc aceste cuvinte este spre a arata în fata Tarii întregi, care stiu ca simte si stie ce este în sufletul meu în aceste clipe, ca oricare ar fi durerile momentului de fata, oricare ar fi jertfele care se cer, totusi permanenta natiunii noastre este comandamentul superior al tuturor oamenilor constienti. […]

D-l Iuliu Maniu: Sire, sunt nespus de recunoscator ca ati binevoit a-mi da ocaziunea ca, în aceasta înalta consfatuire, sa pot ridica cuvântul de protest al Ardealului si Banatului.Este o zi trista, dureroasa si este foarte greu sa ne stapânim nervii si sa nu-i lasam coplesiti de durerea care ne cuprinde. Protestez în numele Ardealului si al Banatului în contra oricarei încercari de a înstraina Transilvania, Banatul, Maramuresul si Crisana de la corpul statului nostru si protestez ca oricare particica sa fie înstrainata.Gasesc observatiunea d-lui profesor Iorga foarte mângâietoare pentru noi si foarte la loc, când a spus pe de o parte ca Ardealul s-a alaturat din libera sa vointa si când a mai adaugat ca în ceea ce priveste Ardealul n-are dreptul sa dispuna nimeni afara de poporul românesc din Ardeal. […]  Asupra Ardealului n-are drept sa dispuna decât numai majoritatea lui. Majoritatea aceasta este categoric româneasca. 58,4 procente dintre locuitori sînt români, iar celelalte minoritati sunt împartite în manunchiuri mici de oameni […].Pentru aceasta, tinând seama ca punctul de vedere al poporului românesc din Ardeal de sute de ani s-a manifestat totdeauna ca sa nu se întâmple nimic în ceea ce priveste Ardealul, fara sa fie întrebat poporul românesc de acolo, ne doare adânc ca astazi se hotaraste asupra soartei Ardealului, fara ca poporul din Ardeal sa fie întrebat. Procedura de arbitraj este o judecata convenita, prin urmare hotarârea de acolo izvoraste si din vointa noastra. Or, ceea ce trebuie cu orisice pret înconjurat este ca orice hotarâre s-ar aduce, sa nu aibe aparenta ca izvoraste si din vointa poporului si a statului românesc.

(Ion Mamina, Consilii de Coroana, Ed. Enciclopedica, Bucure[ti, 1997, p. 262–264)

Decret regal privind investirea generalului Ion Antonescu cu puteri depline pentru conducerea statului român

(6 septembrie 1940)

Art. I. Investim pe d-l general Ion Antonescu, presedintele Consiliului de Ministri, cu depline puteri pentru conducerea statului român.

Art. II. Regele exercita urmatoarele prerogative regale:

a) El este capul ostirii;

b) El are dreptul de a bate moneda;

c) El confera decoratiunile române;

d) El primeste si acrediteaza ambasadorii si ministri pleni potentiari;

e) El numeste pe primul-ministru, însarcinat cu depline puteri;

f) El are dreptul de amnistie si gratiere.

Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercita de presedintele Consiliului de Ministri.

(Monitorul oficial, nr. 206 bis, din 6 septembrie 1940)

Nota Bene: Ion Antonescu a fost învestit de catre Carol al II-lea, presedinte al Consiliului de Ministri la 4 septembrie 1940 

Decret regal prin care statul român a fost proclamat stat national-legionar

 (14 septembrie 1940)

Art. 1. Statul român devine stat national-legionar.

Art. 2. Miscarea Legionara este singura miscare recunoscuta în noul stat, având ca tel ridicarea morala si materiala a poporului român si dezvoltarea puterilor lui creatoare.

Art. 3. D-l general Ion Antonescu este conducatorul statului legionar si seful regimului legionar.

Art. 4. D-l Horia Sima este conducatorul Miscarii Legionare.

Art. 5. Cu începere de la data acestui Înalt decret, orice lupta între frati înceteaza.

(„Monitorul oficial“, nr. 214 bis, din 14 septembrie 1940)

Part. 2 Continuare …..

Gepostet am Aktualisiert am

C

. Raspunsul guvernului român din ziua de 27 iunie 1940

Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o nota care a fost remisa la 26 iunie 1940,la ora 10 seara, de catre excelenta sa d-l Molotov, presedintele Comisarilor Poporului al Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru Afacerile Str\ine, excelentei sale d-lui Davidescu,ministrul României la Moscova.

 Fiind însufletit de aceeasi dorinta ca si guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea sa produca o neîntelegere între U.R.S.S. si România, guvernul regal declara ca este gata sa procedeze imediat si în spiritul cel mai larg la discutiunea amicala si de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

      În consecinta, guvernul român cere guvernului sovietic sa binevoiasca a indica locul si datace doreste sa fixeze în acest scop.De îndata ce va fi primit un raspuns din partea guvernului sovie tic, guvernul român îsi va  desemna delegatii si nadajduieste ca conversatiunile cu reprezentantii guvernului sovietic vor avea ca rezultat sa creeze relatiuni trainice de buna întelegere si prietenie între U.R.S.S. si  România.

 

 

 

(A. Vianu, C. Bu[e, Z. Zamfir, Gh. B\descu, Relatii internationale în acte si documente, II

(1939–1945), Ed. Didactic\ si Pedagogic\, 1976, p. 49–52)

 

 

 

  1. Nota ultimativa a guvernului sovietic din noaptea de 27 iunie 1940

 

 

Guvernul U.R.S.S. considera ca rsspunsul guvernului regal al României din 27 iunie ca imprecis, deoarece în raspuns nu se spune direct ca el primeste propunerea guvernului sovietic de a-i restitui neîntârziat Basarabia si partea de nord a Bucovinei. Însa cum ministrul României la Moscova, d. Davidescu, a explicat ca raspunsul mentionat al guvernului regal al Românei însemneaza accedarea la propunerea guvernului sovietic, guvernul sovietic primind aceasta explicatie a d-lui Davidescu, propune:

 

  1. În decurs de patru zile, începând de la ora 14, dupa ora Moscovei la 28 iunie sa

evacueze teritoriul Basarabiei si Bucovinei de trupele românesti.

 

  1. Trupele sovietice, în acelasi timp, sa ocupe teritoriul Basarabiei si partea de nord a

Bucovinei.

 

  1. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice sa ocupe urmatoarele puncte: Cernauti, Chisinau, Cetatea-Alba.

 

  1. Guvernul regal al României sa ia asupra sa raspunderea în ceea ce priveste pastrarea si nedeteriorarea cailor ferate, parcurilor de locomotive si vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.

 

  1. Sa se numeasca o comisie alcatuita din reprezentanti ai guvernului român si U.R.S.S., câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor în litigiu în legatura cu evacuarea armatei române si institutiilor din Basarabia si partea de nord a Bucovinei.

 

Guvernul sovietic insista ca guvernul regal al României sa raspunda la propunerile sus mentionate nu mai târziu de 28 iunie ora 12 (ora Moscovei).

 

 

(A. Vianu, C. Bu[e, Z. Zamfir, Gh. B\descu, Relatii internationale în acte si documente, II  (1939–1945), Ed. Didactic\ [i Pedagogic\, 1976, p. 49–52)

 

 

 

 

  1. Raspunsul guvernului român din ziua de 28 iunie 1940

 

 

 

 

Guvernul român, pentru a evita gravele urmari pe care le-ar avea recurgerea la forta si deschiderea ostilitatilor în aceasta parte a Europei, se vede silit sa accepte conditiile de   evacuare specificate în raspunsul sovietic.Guvernul român ar dori totusi ca termenele de la punctul unu si doi sa fie prelungite,

deoarece evacuarea teritoriilor ar fi foarte greu de dus la îndeplinire în patru zile din pricina ploilor si inundatiilor care au stricat caile de comunicatie.Comisia mixta instituita la punctul 5 ar putea discuta si rezolva aceasta chestiune. Numele reprezentantilor români din aceasta comisiune vor fi comunicate în cursul zilei.

 

(A. Vianu, C. Buse, Z. Zamfir, Gh. Badescu, Relatii internationale în acte si documente, II (1939–1945), Ed. Didactica si Pedagogica, 1976, p. 49–52)

 

 

 

 

Declaratia primului ministru, Ion Gigurtu, privind „noua orientare“ a politicii

externe a României (8 iulie 1940)

 

 

Noua orientare a politicii externe

 Orientarea politicii externe a României, în cadrul celor doua mari natiuni ale Axei, este un fapt împlinit. Aceasta orientare nu este o întâmplare sau o actiune de moment, ci reintram prin ea în vechi traditii ale statului nostru, traditii care au fost rupte pentru consideratiuni ce nu mai sunt actuale si care erau depasite de evenimente înca cu mult înaintea actualulu conflict.

 

 

(Universul, din 8 iulie 1940)

 

 

Scrisoarea lui Adolf Hitler catre regele Carol al II-lea (15 iulie 1940)

 

Maiestate !

 

Evenimentele si unele întrevederi si discutii în legatura cu ele, îmi permit numai astazi sa va exprim opiniile mele despre propunerile pe care Majestatea Voastra mi le-a comunicat. Trebuie sa va rog sa admiteti ca situatia extraordinara si pericolele pe care le prezinta constituie explicatia absolutei francheti a gândurilor pe care doresc sa le exprim. L-am informat pe Duce despre aceast\ scrisoare. Pentru rezolvarea problemelor care îngrijoreaza pe Majestatea Voastra si întreaga Românie, exista doua posibilitati:

 

  1. O abordare tactica, aceasta însemnând sa se încerce a se salva ceea ce poate fi salvat printr-o adaptare cu abilitate la împrejurari, pe masaura ce se produc.

 

  1. Calea unei decizii fundamentale — în cautarea unei solutii definitive — si îndeplinirea acestei [decizii], chiar cu riscul unor sacrificii.

 

În privinta primului mod de a proceda, Majestate, sunt absolut incapabil sa afirm ceva. Întreaga mea viata am fost un om al deciziilor fundamentale si numai de la acestea astept succese decisive. Orice încercare de a înlatura prin manevre tactice de vreun fel sau altul pericolele care ameninta tara dumneavoastra trebuie sa dea si va da negresit un esec. Sfârsitul, mai devreme sau mai târziu — si poate în foarte scurt timp — ar putea fi chiar distrugerea României.

Dupa mine nu ramâne decât urmarea celei de a doua cai. Nu tagaduiesc dificultatile politice interne si externe, peste care trebuie sa se treaca. ~mi `nchipuiesc ca pe aceasta cale se poate a obtine cel putin pentru viitor, mai `ntâi o pace durabila si al doilea o imbunatatire crescânda a situatiei tuturor participantilor. A doua cale, singura pe care o pot propune Majestatii Voastre, este intelegerea loiala cu Ungaria si Bulgaria. Numesc ambele state, fiindca as considera drept o eronata concluzie de a crede ca prin acordarea de concesii unuia, am depasi cele doua state, put`nd rezista mai usor celui de al doilea. Prin aceasta, Majestate, s-ar putea obtine cel mult un scurt câstig de timp. Este `nsa cu totul clar ca din aceasta ar rezulta o noua criza. Aceasta ocazie nu va lipsi si ea va fi adusa, in mod fatal, in timpul cel mai scurt tocmai prin amanarea solutiei. […] Daca România, Ungaria si Bulgaria socotesc ca nu se pot intelege, atunci, dupa convingerea mea, o asemenea atitudine nu va rasplati pe nici unul din cele trei state, ci le va pedepsi. in acest caz, menirea mea nu este sa impiedic o astfel de consecinta. Situatia militara a Reich-ului s-a dezvoltat atat de favorabil incat ne simtim in stare — desi aceasta ar fi legata cu siguranta de sacrificii — sa putem renunta la livrarea petrolului. […]

Orice ratiune dreapta trebuie sa duca la recunoasterea ca o revizuire nu poate fi evitata la infinit si ca acesta va fi cu atat mai mult in avantajul sau cu cit va fi facuta mai repede. Numai atunci cind va interveni o reglementare rationala a problemelor deschise intre România, Ungaria si Bulgaria, va avea un sens pentru Germania de a clarifica posibilitatea unei colaborari mai strânse si pentru acesta sa preia in aceste conditii obligatii mai largi. Daca ins\ Majestatea Voastra crede ca nu poate adera la aceste insiruiri de idei ale mele, nu voi face uz de ele, ci voi comunica numai Guvernului Ungar, respectiv Bulgar, ca Germania, adica Guvernul German in ce il priveste nu vede nici o modalitate de a se dedica rezolvarii problemei de fata. Daca insa s-ar putea gasi posibilitatea ca printr-o preconizare sa se realizeze o intelegere satisfacatoare intre cele trei state, atunci aceasta va reprezenta mai mult pentru fericirea si viitorul celor trei parteneri, decat oricare succese momentane presupuse, care mai de vreme  sau mai tarziu sa duca la noi crize.

 

 

Al Majestatii Voastre devotat

 

  1. Hitler

 

 

(Arhivele Nationale Istorice Centrale, Fond C.C al P.C.R. — Cancelarie Dos. Nr. 1/1940, f. 2)

PS: O tema foarte interesanta pe care o voi dezvolta cu alte documente in zilele ce urmeaza  

                   Va urez lectura placuta si relevatie asupra sorti noastre ca popor

Protocolul aditional secret al Pactului de neagresiune dintre U.R.S.S. si Germania (23 august 1939)

Gepostet am Aktualisiert am

               Cu ocazia semnarii Tratatului de neagresiune dintre Reichul German si Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, plenipotentiarii semnatari din partea celor doua parti au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidentiale problema delimittrii sferelor lor respective de interes în Europa rasariteana. Aceste convorbiri au dus la urmatorul rezultat:

1. În cazul unei transformari teritoriale si politice a teritoriilor apartinând statelor baltice
(Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordica a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât si alte U.R.S.S. În legatura cu aceasta, interesul Lituaniei fata de teritoriul Vilno este recunoscut de ambele parti.

2. În cazul unei transformari teritoriale si politice a teritoriilor apartinând statului polonez, sferele de interes, atât ale Germaniei, cât si ale U.R.S.S., vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula si San.
Problema daca în interesele ambelor parti ar fi de dorit mentinerea unui stat polonez independent si a modului în care vor fi trasate frontierele acestui stat poate fi solutionata definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare.
În orice caz, guvernele vor rezolva aceasta problema pe calea unor întelegeri prietenesti.

3. În privinta Europei sud-estice, partea sovietica subliniaza interesul pe care-l manifesta pentru Basarabia. Partea germana îsi declara totalul dezinteres politic fata de aceste teritorii.

4. Acest protocol va fi considerat de ambele parti ca strict secret.    23 august 1939

Pentru Guvernul Germaniei
J. RIBBENTROP

Reprezentantul plenipotentiar al Guvernului U.R.S.S.

V. MOLOTOV

(Pactul Molotov–Ribbentrop si consecintele lui pentru Basarabia, Editura Universitas,
Chisinau, 1991, p. 5–7)

Anexarea Basarabiei si a nordului Bucovinei de catre U.R.S.S.
A. Nota ultimativa a guvernului sovietic din 26 iunie 1940

În anul 1918, România, folosindu-se de slabiciunea militara a Rusiei, a desfacut de la Uniunea Sovietica (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, calcând prin aceasta unitatea seculara a Basarabiei, populati în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietica Ucraineana. Uniunea Sovietica nu s-a împacat niciodata cu faptul luarii cu forta a Basarabiei, ceea ce
guvernul sovietic a declarat nu o data si deschis în fata întregii lumi. Acum, când slabiciunea militara a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situatia internationala care s-a creat cere rezolvarea rapida a chestiunilor mostenite pentru a pune în fine bazele unei paci solide între tari, U.R.S.S. considera necesar si oportun ca în interesele restabilirii adevarului sa paseasca împreuna cu România la rezolvarea imediata a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice. Guvernul sovietic considera ca chestiunea întoarcerii Basarabiei este legata în mod organic de chestiunea transmiterii catre U.R.S.S. a acelei parti a Bucovinei a carei populatiune este legata în marea sa majoritatea de Ucraina Sovietica prin comunitatea soartei istorice, cât si prin comunitatea de limba si compozitiune nationala. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea partii de nord a Bucovinei catre U.R.S.S. ar reprezenta, este drept ca numai într-o masura neînsemnata, un mijloc de despagubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuita U.R.S.S. si populatiei Basarabiei prin dominatia de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:

1. Sa înapoieze cu orice pret Uniunii Sovietice Basarabia;

2. Sa transmita Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele sale potrivit cu harta alaturata.

Guvernul sovietic îsi exprima speranta ca guvernul român va primi propunerile de fata ale U.R.S.S. si ca aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale pasnica conflictul prelungit dintre U.R.S.S. si România.
Guvernul sovietic asteapta raspunsul guvernului regal al României în decursul zilei de 27  iunie curent.

(A. Vianu, C. Bu[e, Z. Zamfir, Gh. B\descu, Rela]ii interna]ionale în acte [i documente,
vol. II (1939–1945), Ed. Didactic\ [i Pedagogic\, 1976, p. 49–52)

B. Consiliul de coroana accepta cedarea Basarabiei — însemnari din jurnalul
regelui Carol al II-lea

Joi, 27 iunie, ora 20
Consilliul are loc si am iesit din el amarât si dezgustat, toti acei care faceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenti, am fost pentru rezistenta. Numele lor merita sa fie înscrise cu litere de aur în cartea demnitatii românesti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Stefan Ciobanu, Ernest Urdareanu. Toti ceilalti, cu oaresicare nuanta, au fost pentru acceptarea ultimatumului.

1. Angelescu       Da (discutii)
2. Vaida               Da
3. Mironescu      Da
4. Iorga               Nu- cu conditiuni
5. Argetoianu    Da
6. Ballif               Da
7. Iamandi         Nu
8. V. Antonescu    expectativ
9. Cancicov           Da
10. Dragomir       Nu
11. Pop                 Nu
12. Hortolomei    Da (discutii)
13. Christu           Da (discutii)
14. Gigurtu          Da
15. Ciobanu        Nu
16. Macovei        Da (discutii)
17. Andrei           Da (discutii)
18. Mitita             Da (discutii)
19. Slavescu        Da
20. Ilcus               Da
21. Ralea             Da
22. Giurescu       Da
23. Ghelmegeanu  DA
24. Portocala          DA
25. Bentoiu          Da
26. Urdareanu      Nu

Au fost impresionati de sfaturile ce ne-au venit de peste granita, au fost impresionati si de ideea ca nu vom putea câstiga asa un razboi. Unii ai propus rezistenta si, pe urma, cedarea; ar fi fost cel putin un gest.Un mic incident comico-tragic a fost în cursul atacului lui Iorga împotriva lui Tenescu si Slavescu; l-am întrebat cât crede ca costa un avion de bombardament, mi-a raspuns ca crede ca, probabil, vreo 500 000 lei; a ramas extrem de uimit când a auzit ca e 30 de milioane. Discutii mai îndelungate au fost inutile, deci am încheiat Consiliul printr-o scurta cuvântare, în care am spus ca este ziua cea mai dureroasa a vietii mele, aceasta zi în care trebuiam sa ma bucur cu fiul meu si-a trecut bacalaureatul. Ca consider ca se face o mare greseala de a ceda fara nici o rezistenta, aproape un sfert din tara, dar ma vad coplesit de avizul marii majoritati a acelora carora le-am cerut sfatul. Am plecat fara a mai da mâna cu nimeni, adânc amrât si convins ca urmarile celor hotarâte vor fi foarte rele pentru tara, chiar daca, cum crede Argetoianu, foarte curând vom recapata ce am pierdut.

(Carol al II-lea, Între datorie si pasiune. Însemnari zilnice, vol. II (1939–1940), Bucuresti,
Casa de editura si presa „Sansa“, 1996, p. 203–204)

PS: O tema foarte interesanta pe care o voi dezvolta cu alte documente in zilele ce urmeaza  

                   Va urez lectura placuta si relevatie asupra sorti noastre ca popor

Cugetari Memorabile

Gepostet am Aktualisiert am

-------------------------------------

Cugetări memorabile

de Petre Ţuţea

Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.

Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu şi invers, că oamenii au practici sinistre în istorie.

Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi cînd un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sînt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.

Acum, mai la bătrîneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.

Au falsificat sută la sută alegerile. Aţi citit “Complicaţiile tehnicii votării”? Nu puteam să votez nici eu, atît era de complicat! Păi ce-i acest ceuşesc 89% pentru nişte golani care nu-s în stare să conducă nici o gară? Incapacitatea de guvernare a ăstora s-ar putea să fie şansa hoitului român să devină viu…

“Domnule Ţuţea, dacă aţi fi fost ales preşedinte la 20 mai, prin absurd, care ar fi fost prima hotărîre pe care aţi fi luat-o?” – Prima hotărîre: privatizarea, însemnînd construcţia celor două comune: comuna agrară, întemeiată pe gospodarul dibaci şi priceput, şi comuna urbană, guvernată de întreprinderi, de aceşti giganţi ai lumii moderne. Şi aş fi creat institute care să sincronizeze poporul român cu toate cuceririle speciei om, mutate în spaţiul valah. Că eu nu contest poporului român că limba lui şi geniul lui intelectual îi permit să mute creaţiile speciei om la el acasă.

Omul, cînd e singur, poate face fel de fel de unelte. Adică devine american, spun eu. Eu aş scrie peste Statele Unite astfel:”Omul este un animal care fabrică unelte.”M-au întrebat unii care sînt foarte filoamericani ce cred despre americani. Sînt lăcătuşi cosmici, domnule, le-am zis. India, de pildă, este inferioară tehnic Americii. Nici nu încape îndoială: America o bagă la jiletcă. Da’ spiritual America e o Ghana; pe lîngă India e primitivă.

Americanii nu mor în război. Sînt supraînarmaţi. Dau lovituri zdrobitoare. La ei cine face economie la muniţie răspunde în faţa Senatului.

Eu nu pot fi americanofob decît în ceea ce priveşte descompunerea religioasă în secte. Dar din punct de vedere politic… şi noi şi ruşii ar trebui să avem în frescele din biserici un Columb, căci fără el învăţăm acum nemţeşte cu dicţionarele pe genunchi.

În belşugul de-acolo nu poate apărea o gîndire teologică. Americanii n-au vocaţie; îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvînteze prăvăliile. Ei gîndesc negustoreşte. Exercită stăpînirea lumii doar la casele de bani.

Antisemitismul nu e o reacţie spontană a românilor, a germanilor, a polonilor, a francezilor, a americanilor, ci e provocat de evrei, prin exces. E provocat de ei ca spaimă, crezînd că-l previn. Antisemitismul funcţionează după principiul acţiunii şi reacţiunii. Păi dacă rabinul Moses Rosen, care e doctor şi face parte din Consiliul Mondial Evreiesc, îl înjură pe Eminescu… Păi ce ar zice el dacă eu l-aş lua pe Moise pe făraş?

Nu am fost şi nu sînt antisemit, pentru că ar însemna să fiu anticreştin. Pentru că, să fim cinstiţi, Cristos nu e din Fălticeni.

O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.

Eu cînd discut cu un ateu e ca şi cum aş discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios, nu există nici o legătură. Ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin e viu.

Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.

Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.

Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrîn: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităţi, şi te mişti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie şi prin toate imperfecţiile legate de orgoliu şi de pofta de stăpîn.

Nu pot evita neplăcerile bătrîneţii şi nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a ţinut pînă aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrînii au o supapă foarte înţeleaptă: au dreptul la neruşinare. O neruşinare nelimitată. Cînd mă gîndesc la suferinţele bătrîneţii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morţii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Eu sînt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic. Fără Biblie, europenii, chiar şi laureaţii premiului Nobel, dormeau în crăci. Ştiinţa şi filozofia greacă sînt foarte folositoare, dar nu sînt mîntuitoare. Prima carte mîntuitoare şi consolatoare pe continent – suverană – e Biblia.

Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.

Luther, cît e el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrîn cînd a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustin… Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că în afară de Biblie nu e nici un adevăr.

Shakespeare, pe lîngă Biblie, – eu demonstrez asta şi la Sorbona – e scriitor din Găeşti.

În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încît şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.

Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.

În biserică afli că exişti.

Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!

În afară de cărţi nu trăiesc decît dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.

Ceauşescu n-avea mască de golan, ci mască de golan fioros. Nu mi-am închipuit că un golan analfabet poate să aibă o asemenea poftă de luxurie. Vila lui de la Neptun…totul e de aur acolo. D-aia s-a şi numit “epoca de aur”…

Aşa-zisul triumf al proletariatului, care a sfîrşit ca triumf al lui Ceauşescu, a fost triumful lui Golănescu şi o trecere în întuneric. Asta a fost revoluţia proletară. Ce s-a petrecut în decembrie ’89 n-a fost o revoluţie, ci o restauraţie: geniul politic al poporului român a atestat reaşezarea în ordinea naturală. Asta s-a întîmplat atunci: o restauratio magna. Fără să ignor jertfele de la Timişoara, mă opresc la manifestaţia din faţa Comitetului Central, cînd mulţimea a huiduit tiranul. Atunci s-a întîmplat un fenomen fundamental: reintrarea în ordinea naturală a poporului român. Cînd mulţimea îi refuză tiranului încrederea, ăsta calcă în gol. Aşa a călcat Ceauşescu – în gol.

Cioran e o inteligenţă pură. Păi, ca să te fîţîi ca el prin Paris, trebuie să ai inteligenţă. Că acolo inteligenţă este! Are o singură trăsătură inadmisibilă în fiinţa lui: e neconsolator.

Eu m-aş întîlni cu Cioran în neliniştile mele, care seamănă cu ale lui, iar el s-ar întîlni cu misticismul meu în lirismul lui.

În ce priveşte cearta lui cu Divinitatea, eu sper ca Cioran să nu moară aici unde s-a născut, cum a murit Kant. Eu pe Cioran îl văd împăcat în amurg cu sine, cu Sfîntul Apostol Pavel şi cu Absolutul Divin, pentru a nu muri în lumea aceasta.

Ceea ce e ciudat la Cioran, nu e neliniştea de a fi om, ci neliniştea de a fi român.

Comunismul e cea mai mare aflare-în-treabă din istoria omenirii.

Comuniştii au vrut să ne facă fericiţi cu forţa:bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului! Adică să mănînci bine, să bei bine, să dormi bine şi la loc comanda!

Ca să constaţi că e incapabil comunismul de guvernare, nu trebuie să ai doctoratul în ştiinţe sociale. Orice bou vede că nu e bun. El vede că mă-sa rabdă, nevasta rabdă, copiii rabdă… vede tot şi totul pute.

A te poune comunismului înseamnă a apăra puritatea Codului Penal. Comuniştii nu trebuie trataţi ca infractori de drept comun. Ca hoţii de buzunare, ca tîlharii, ca violatorii de dame…

Comunismul e imanentism absolut: el mută complet omul în lumea asta. Comunismul înseamnă negaţia omului total, că omul total aparţine la cele două lumi:lumea trecătoare şi lumea veşnică. Or, comunismul ancorează în dimensiunea lumii trecătoare şi în felul ăsta nu e uman. Pentru că dacă îi spui unui om normal: mă, eşti un animal raţional muritor şi după tine rămîn doar viermi şi minerale – îţi dă cu bîta în cap!

M-am gîndit să scriu un pamflet anticomunist şi m-am gîndit să iau anticii şi modernii, cei mai mari pamfletari pe care-i întîlnesc, şi să iau de acolo cele mai acidulate imagini sau figuri de stil. Şi m-am gîndit că e un travaliu odios, gratuit, nu face trei parale. Şi am ajuns la o intuiţie mult mai corectă pentru a defini orice mişcare comunistă. Iau un Cod Penal cu trihotomia, tripartita diviziune a infracţiunilor: crime, delicte şi contravenţii. Definesc crimele pe rînd, delictele pe rînd şi contravenţiile pe rînd, şi scriu dedesubt: comunismul e infractor la ordinea universală, naturală prezentă în acest integral Cod Penal. Ei sînt infractori, comuniştii, nu sînt oameni politici. De altfel, Douglas, ministrul de externe al Americii, a dat o definiţie a comunismului: există în dreptul penal crime continue şi crime continuate; comunismul e o crimă continuă.

Comuniştii sînt atît de tereştri, că eu nu i-aş lăsa nici săse urce în avion, şi între Bucureşti şi Moscova i-aş pune să meargă pe jos, umplînd desagii cu mîncare din loc în loc…

Comunistul ştie că e animal, ştie că e raţional şi ştie că e absolut muritor. Dar în felul ăsta, cu toată raţionalitatea lui, între el şi dihor nu enici o deosebire.

Comunismul, unde a triumfat, te beleşte sistematic.

Rusia a demonstrat – tehnic, practic şi teoretic – nulitatea comunismului.

Stalinismul e definiţia comunismului. Unde nu e stalinism, după trei luni cad de la putere, că nu sînt în stare să dea nici… apă. Nu se poate impune comunismul decît cu bîta, cu parul!

Nu se poate face economie în comunism şi de către comunişti. Ăştia nu sînt în stare să conducă nici o comună rurală. Încurcă apele, înfundă fîntînile…

Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămîne pustiu.

Atît extrema stîngă, cît şi extrema dreaptă sînt falimentare. Comunismul, de pildă:premisa lui majoră e egalitatea reală, absolută a oamenilor. În nici unul din regnurile cunoscute nu există egalitate – nici în regnul mineral, că aurul nu e egal cu cărbunele, nici în regnul vegetal, că plantele nu sînt egale, şi nici în regnul animal, că pisica nu e egală cu leul, cel puţin ca forţă. Şi nici în specia om nu funcţionează, cu atît mai mult, principiul egalităţii. E damnat esenţial comunismul prin premisa lui majoră: egalitatea reală a oamenilor, care este o utopie. Şi încă… da, vorba lui Berdiaev, cusurul utopiilor nu stă în construcţia lor, ci în faptul că toate sînt realizabile. E un paradox, însă este adevărat că paradoxul este limita pînă la care poate merge inteligenţa umană, dincolo de care apare nimicul.

Comuniştii sînt văcari: consideră oamenii ca văcarii cirezile. Cum poţi gîndi egalitatea absolută – că aşa trebuie s-o gîndeşti ca să fii comunist – cînd nici nu ieşi bine în stradă şi te-ntîlneşti cu ea, cu inegalitatea?

Şi la comunişti sînt stăpîni şi slugi, dar ei sînt ipocriţi, pentru că ştiu că iegalitatea oamenilor nu poate exista nicăieri; sînt perfect escroci, tocmai pentru că afirmă că esenţa comunismului este egalitatea reală a oamenilor. Premisa egalităţii absolute e nulă, iar socialiştii adaugă puţin sifon în vinul ăsta.

Sistemele sociale trebuie definite finalist, prin ce urmăresc. Comuniştii urmăresc egalitatea anarhică finală. Ăştia sînt comuniştii – anarhişti! Prin finalitatea lui, marxismul nu e ostil anarhiei, pentru că nu poţi fi egalitar decît dacă eşti anarhic.

Cînd se vorbeşte de totalitarismul comunist e o contradicţie în termeni. Totalitari nu pot fi decît oamenii care pleacă de la întreg la parte – după formula aristotelică. Or, comuniştii, nu sînt totalitari. După ce mă orientez? După Manifestul comunist, care e evanghelia lor, evanghelia roşie. Acolo se spune că idealul lor e o societate fără stat, fără clase, concepută ca o asociere liberă de indivizi. E incendiul anarhiei finale, sfîrşitul Manifestului, cum zice Kauţki. Comuniştii sînt anarhişti la finalitate. Totalitari sînt fasciştii, hitleriştii şi Biserica Catolică, pentru că şi ea pleacă de la principiul aristotelic: întregul premerge partea. Ăştia sînt totalitari. Mi-a spus un ziarist: Nu mai spuneţi asta, că zăpăciţi tineretul! Dacă toţi îi consideră pe comunişti totalitari, nu pot sa dau pe post asta… Dar eu – ce-i în guşă şi-n căpuşă. Nu mă dau înapoi. Nu pot să mint.

Cei care stau sub fluviul evenimentelor, stau fie din orgoliu, fie din capacitate de adaptare. Dat, de multe ori, adaptarea la împrejurări se cheamă conformism şi conformistul se deosebeşte de ploşniţă doar prin aceea că ea n-are raţiune…Cei care nu se conformează trag consecinţele, fie din orgoliu, fie din incapacitate de adaptare. Dar adaptarea ţine mai mult de biologic decît de spiritual. De pildă eu mă situez în fluviul inform al stanilismului, care se revarsă prin stanilismul haotic anglo-saxon asupra Europei centrale. Deci cum pot fi eu, dacă încerc să judec acest fluviu inform al stanilismului care situează omul în regnul animal, cum pot eu să scap de acet animalism? Prin orgoliu, mă opun – şi intru în temniţ. Prin conformism, devin un simplu animal adaptabil. De altfel, să ştiţi un lucru:în lupta cu evenimentele politice majore omul basculează între eroism şi laşitate. Te supui evenimentelor, ştiind că singur nu le poţi înfrînge; şi nu-ţi convine să candidezi la eroism.

Reacţionar e cel vetust şi învechit. Conservatorii mari nu sînt reacţionari, pentru că au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu.

Cred că acum la noi, ar fi optimă o conducere conservatoare, realizată însă într-un climat democratic. Adică un partid conservator, tradiţionalist, naţionalist, într-un climat liberal. Ca să nu facă din conservatorism instrument de tiranie, că eu nu pot să accept în numele nici unei idei să asupresc o singură celulă dintr-un om.

Constituţia liberală din 1923 nu e o operă, e o capodoperă. Un rege puternic, înfăşurat într-un stat al normelor liberale: separaţia puterilor şi libertăţi cîte doreşte nea Niţă; nici nu poate duce atîtea libertăţi!

Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaş de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.

De creat doar zeul crează, iar omul imită. Eu cînd citesc cuvîntul creaţie – literară, muzicală, filozofică – leşin de rîs. Omul nu face altceva decît să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.

Cum să fie creatura creator? “Hai tată, să-ţi arăt moşia pe care ţi-am făcut-o cînd nu eram în viaţă…” Păi cum să fie creatura creator?

Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succesiunea fenomenului din el sînt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist.Creştinismul este pur şi simplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi sîntem creştini fără să vrem. Şi cînd sîntem atei sîntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.

Creştinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit.

A fi creşti înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sînt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gîndit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.

Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creştin.

Nimic nu poate inlocui creştinismul; nici toată cultură antică precreştină. Eu sînt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, cînd Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.

Isus Cristos este eternitatea care punctează istoria.

Dacă nu cunoşti revelat – prin graţie divină – sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. Nu ştiu unde am citit eu stupiditatea asta: “Il tomba dans une méditation profonde qui l’a conduit jusqu’a la loi de la gravitation universelle”. Şi eu spun: dacă Newton gîndea pînă la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai înţelept. Cînd a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr, sau scrie undeva în natură “ legea gravitaţiei”? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios creds că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat.

N-ar trebui să se vorbească aşa mult despre democraţie. Eu, în materie de democraţie, nu am nici o părere personală. Mă bizui pe doi gînditori clasici. Pe Platon şi pe Aristotel. Platon susţine că sînt trei forme de guvernămînt degenerate:tirania, oligarhia şi democraţia. Aristotel spune că democraţia este sistemul face fiecare ce vrea. Şi eu am spus: după cum se vede.

Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor. Deci democraţia e sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea… Triumful cantităţii împotriva calităţii. Bergson a fost acuzat în micul dicţionar filozofic al lui Stalin că e fascist.

Fără să gîndesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămîn indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gîndesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie.

În democraţie, numai întîmplarea naşte un mare şef. De pildă, un mare conducător în democraţie a fost Clemenceau, care a condus politic primul război mondial.

Eu, cît aş fi de aristocrat în gîndire, politic trebuie să fiu democrat. Masa e absolută; fiecare prost luat în parte e un prost şi atît. Dar toţi proştii aştia, luaţi împreună, sînt un principiu istoric.

Prin însăşi ordinea ei ideologică, democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: ce mai faci, frate? Partea proastă este că oamenii de excepţie pot ajunge captivi în cirezile democrate. Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masă se exprimă specia. Prin individ se exprimă personalitatea. Numai că, uneori, un individ ajunge să influenţeze foarte mult asupra maselor. Aceştia sînt aleşii. Istoria este făcută de aleşi. Paradoxul societăţii umane este că mulţimea îi produce pe conducători, iar aceştia o conduc. Ideea de echilibru social este caracteristica oricărei democraţii burgheze. Asta e forţa constantă a democraţiei. Iar extremelor – fie extremei stîngi, fie extremei drepte – , care violează ideea de echilibru social, democraţia le este ostilă.

Eu nu sînt democrat. Am asemănat democraţia cu jigodia la cîine: nu scapă decît cei care sînt tari.

Eu sînt democrat numai dintr-un singur motiv: din respect faţă de poporul român. Şi pînă la urmă mi-am modificat poziţia: nu sînt democrat, sînt demofil, iubitor de popor.

Democraţia totală e cimitir istoric. Noi nu sîntem în pericol, că n-avem nici măcar democraţie; un cimitir istoric presupune un trecut de viaţă care să fie îngropat.

Şi totuşi cel mai bun sistem social e cel care pleacă de la respectul măştii de om: democraţia. Democraţia e imperfectă, dar fără ea e greu de vieţuit. Este un soi de haos suportabil.

Democraţia este sistemul social care face posibilă existenţa idiotului alături de geniu. Dar ea se deosebeşte de egalitarismul comunist prin lege. În democraţie legea funcţionează, în vreme ce în comunism legea nu există; e tiranie.

Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul e făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.

Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Cînd îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: Eu sînt cel ce sînt.

În faţa lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul.

Binele şi răul sînt conceptelepedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.

Dumnezeu s-a revelat, dovadă că este. De fapt, vînzoleala asta haotică a lumii actuale, frămîntarea lumii actuale, mă convinge că nu există decît Dumnezeu. Că totul e muritor, şi universul şi omul, şi că lumea a fost făcută de Dumnezeu din nimic şi o va spulbera din orgoliul divin de-a o face din nou – considerînd că prima lui ispravă s-a înecat istoric.

În celebra Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen a Revoluţiei franceze, prima propoziţie e o idioţie absolută sau în cel mai bun caz un sofism: Oamenii sînt egali de la natură. Asta e ca şi cum Kant ar fi egal cu Iliescu. Oamenii sînt inegali de la natură. Sint inegali înşişi membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru şi altul imbecil. Substanţa ereditară e un mister.

Egalitatea e cel mai mare duşman al libertăţii.

Principiul egalităţii, pe care-l vehiculează democraţii din lume, funcţionează în mod real numai în religie, fiindcă numai religia creştină consideră oamenii egali în faţa lui Dumnezeu.

Eminescu, despre care Iorga spune că-i expresia integrală a naţiunii române, iar Blaga că reprezintă “ideea platonică de român”, e românul absolut. L-am definit eu: sumă lirică de voievozi.

Noica a fost o personalitate, dar a spune “epoca Noica” e ca şi cum ai spune “epoca Ghiţă Popescu”. Nu a fost nici măcar o epocă “Nae Ionescu”, cu toate că el într-adevăr, putea face epocă. Lafel Eliade, Cioran. Face oare epocă un profesor universitar la Chicago? Iar Cioran a spus: Eu sînt cazul Cioran – şi nu cred că s-a izmenit cînd a afirmat asta, pentru că, e evident, n-aţi auzit de “ciorănism” în România. El este, ca de altfel şi Eliade, o personalitate care s-a limitat la ea însăşi. Însuşi Iorga, din acest punct de vedere, i-a rămas inferior lui Maiorescu, pentru că Maiorescu a punctat epoca lui. Sămănătorismul lui Iorga a marcat, dar nu a făcut epocă, ci poate fi considerat doar un eveniment.

Europa e formată din trei familii de popoare: familia popoarelor germene, a celor latine şi familia popoarelor slave. Părerea mea e că dominanta e latină şi spiritul european nu e nici slav, nici german, ci latin. Latinitatea e dominantă europeană. Nu Germania. S-au zbătut germanii, dar sînt tot subalterni, ca şi slavii.

Aşa, dacă gîndeşti omul ca european, au nemţii o expresie: a vorbi de puritate germană, poloneză, franceză este ridicol, pentru că popoarele Europei sînt die Fruchte einer Promenademischung(Progeniturile unei corcituri), adică două babe surde, cu doi cîini, stau la taifas şi după două zile află că toţi căţeii fătaţi de căţeluşă nu seamănă cu fiul babei.

Evreii au geniu religios. Ei au creat două religii, iudaică şi creştină. Mai glorioase nu văd religii în lume… Sînt o rasă superioară, sînt părinţii religiei noastre. Pentru ei cultura înseamnă religie. Restul este artă şi ştiinţă. Cultura înseamnă la ei spirit şi numai ei au lăsat cultură pe unde au stat, ovreii. Cultura Europei e iudaică şi civilizaţia e multiformă. Iudeo-germano-latino-slavă.

De ce au existat întotdeauna resentimente faţă de ovrei? – Stilul lor de viaţă. Cînd în Antichitate, au intrat în contact cu romanii, aceştia îi înţelegeau la nivelul sticlei. Nu ştiau ce sînt. Nu semănau cu romanii. Eu nu vorbesc rasial, vorbesc antropologic: pur şi simplu nu-i înţelegeau.

În Evul Mediu, pe vremea cînd europenii aveau meseriaşi-bijutieri, ruşii mîncau paie. Fără tradiţia asta adîncă, nu se poate face supercivilizaţie modernă. Xenopol spune aşa: Viciul esenţial al istoriei românilor, din cauza războaielor neîntrerupte cu turcii, e absenţa de dospire îndelungă a Evului Mediu.

Extrema dreaptă, ca şi cea stîngă, e falimentară. Omul nu e dispus, de dragul unei minorităţi numite elită, să ajungă iobag. Nici ultimul măturător nu este dispus să renunţe la libertate pentru că în frunte se află un tiran care e înţelept ca Platon. Înţelepciunea ăluia e de două parale. Dacă ăla se realizeză utopic pe sine, cel de pe stradă suferă.

Greşelile gîndirii de dreapta la noi? Absolutizarea totalitarismului, care este european falimentar. Excesele. Absolutizarea ideii totalitare, care confiscă personalitatea, şi mai ales ignoranţa în ceea ce priveşte onestitatea lui Hitler, acestea au fost greşelile. Hitler a spus: Nu respect decît un singur cuvînt, cel dat poporului german. Iar Ribbentrop a declarat că Germania n-are nevoie de prieteni, ci de supuşi. Păi cum poţi să mai fii colaborator cu un asemenea imperialism?

Orice extremă este socialmente insuportabilă, pentru că e lipsită de ideea fundamentală a oricărei societăţi bine organizate, ideea de echilibru. Extremele violează ideea de echilibru social.

Şi poporul, şi foarte mulţi intelectuali nu pot suporta extremele, iar democraţia este ostilă extremelor, care confiscă – şi extrema stîngă şi extrema dreaptă – personalitatea umană. Nu cred însă că extrema dreaptă poate fi gîndită în paralel cu cea stîngă, cum se face. Extrema dreaptă nu confiscă proprietatea, personalitatea legată de proprietate. Extrema stîngă e egalitară; egalitatea coercitivă e sterilizantă.

Nu ştiu dacă fantasticul e din nimic sau din ceva, dar ca să fii fantastic trebuie să fii transsenzorial, în afară de concret şi de real. Însă fantasticul nu e totuna cu misticul şi la o adică el e mult mai aproape de senzorial şi foarte îndepărtat de mistic: pentru că lui îi lipseşte relaţia cu misterul.

Cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul rînd la iubeşti pentru farmecul lor, şi în al doilea rînd le iubeşti pentru că fac oameni.

Eu încerc o experienţă: încerc să mă deparazitez de filosofie, de păducherniţa metafizicii. Cioran s-a deparazitat mai demult, deşi face filozofie. Un prieten de-al meu zice: te deparazitezi, dar foloseşti sculele ei. Da, dar dacă mă urc în tren, nu înseamnă că zeul meu e calea ferată.

În Evul Mediu s-a formulat de către filozofii şireţi teoria adevărului dublu: secundum fidem – adevărul după credinţă şi secundum rationem – adevărul după raţiune, ca să aibă cale liberă pentru filozofie. Adică să rătăcească pînă îi ia dracul… Că poţi, în filozofie, să rătăceşti pînă devii năuc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevăr.

La urma urmelor, are şi filozofia acces la adevăr, pentru că situarea spiritului în adevăr e vocaţională.

Babele evlavioase merg la absolut rugîndu-se, iar filozoful trăncănind silogisme.

Francmasoneria doreşte puterea cu lozinci democrate. Nu sînt religioşi, au o singură religie: propria lor doctrină. Pe duşmani îi anulează social. Au o structură supranaţională, deci sînt antinaturali. Toţi cei care aspiră la unitatea speciei om anulează principiul competiţiei între popoare; anulează însuşi principiul civilizaţiei moderne, născută prin luptă.

Generaţia se naşte aşa: apare un cap – sau poate mai multe deodată, care sînt ancorate în acelaşi ideal. Şi dacă idealul este strălucit reprezentat, devine formă modelatoare pentru cei care-l urmează. Trebuie acceptată ideea de oameni-model. În vreme ce apostolii se topesc în absolut, modelele se topesc în generaţii. Cei ce devin modele sînt creatori de epocă şi de curente şi astfel hotărîtori pentru cetate.

Noi am fost o generaţie favorizată: ne-amm plimbat prin toate universităţile, peste toţi scriitorii, peste toţi gînditorii… Şi am ajuns la limitele scepticismului autohton de tip ciorănesc. Adică nu sîntem, deocamdată, făuritori de sisteme general valabile.

Generaţia mea a debutat în euforia realizării României Mari şi a murit în închisorile comuniste. Voi, care nu aţi trecut prin închisori, ştiţi cum arată şi cei care închid şi cei închişi. Aveţi o perspectivă totală.

Tineretul de azi e net superior generaţiei noastre. Şi asta pentru că nu este uşor pentru el, în climatul ăsta fioros, aşa cum ne-a fost nouă, într-o lume mai normală. Păi noi am trăit sub regalitate, scriam pe Palatul regal “ De închiriat” şi nu păţeam nimic! A venit bolşevismul rus cu armele peste el, peste tineret, şi el se scutură la mal ca raţa de apă. S-a văzut acum în răscoala din ’89… Generaţia actuală e grea de glorie. Ca să te scuturi de bolşevism în plin bolşevism – păi cum se cheamă asta?

Geniul e relief, noutate, invenţie, creare de epocă şi stil. Nu e neapărat un înţelept, ci un suprainteligent. Geniile sînt originale, în măsura în care originalitatea e posibilă. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinbitatea, prin proximitatea faţă de divin, geniul e mai apropiat de cer; dar nu sînt în măsura în care e apropiat sfîntul.

În faţa lui Dumnezeu nu există genii, Dumezeu lucrînd nu cu genii, ci cu oameni.

Gheorghiu-Dej a fost o maimuţă revoluţionară; a crezut că face şi el revoluţie, deşi imita bolşevismul rusesc. Adică: să arestez oameni fără judecată, să-i ţin indefinit în temniţă, să-i pun în regim de exterminare, să-i ucid dacă vreau – asta numea el revoluţie. Aşa făcea Stalin. Şi Dej, imitîndu-l, credea că e revoluţionar. De fapt a fost o maimuţă balcanică – a tiranizat poporul român la adăpostul armelor ruseşti. Nu? Ce originalitate are revoluţia românească? Dar n-are nici cea rusească originalitate… Păi ştiţi cum am definit eu revoluţia rusească? Iacobinism tătaro-mongol! Teroarea iacobină mutată în stil tătăresc la Moscova.

Dumnezeu a făcut lumea şi pe om; şi cu om a încoronat creaţia sa. Şi l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. – Originea primordială a capacităţii de a determina numele lucrurilor, care este o operaţie logică; originea mistică a gîndirii logice.

Apariţia unui mare gînditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit şi se spală. Gîndirea este o “spălare” a creierului. Asta mă face cîteodată să cred că gîndirea nu e din creier şi că acest creier e numai un sediu… De ce gîndirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghiţă n-ar mai fi nici o diferenţă.

Eu am spus că sînt anumite zone ale corpului social unde greva trebuie considerată crimă antinaţională. Păi ia închipuiţi-vă că toţi brutarii din România fac grevă! Nu mai mîncăm pîine?! Există zone ale economiei unde greva trebuie să fie, în principiu interzisă.

Mare noroc că există oameni care sînt idioţi! Funcţia idiotului e pozitivă, pentru că fără el n-am înţelege nici geniul, nici normalitatea. Păi cum am cunoaşte noi un om pe care-l numim desăvîrşit, dacă n-ar fi prezenţi ăştia, idioţii?

Iliescu se află în treabă. Pentru activiştii de partid aflarea în treabă e metodă de lucru. Ăştia sînt activişti de partid – e neobolşevismul actual al României… Păi el a declarat în platforma-program că admiră valorile ideale ale comunismului! Cum ai spune: sînt încîntat de dulceaţa şi de deliciul produs în mine de cancer…

Corpul social e atît de afînat, încît, ca şopîrlele se furişează la conducere şi ajung acolo impostori. Există fisuri în aparatul social şi de stat prin care se prelinge încet, inevitabil, impostura. Chiar şi în cele mai strălucite cetăţi. Ce, credeţi că în Franţa ajung sus numai personalităţi remarcabile? Cînd e vorba de personalităţi, n-ai încotro, trebuie să le imiţi. Fiindcă imitaţia e un fenomen social inevitabil. Dar nu poţi să imiţi un prost, nici un impostor. Cel mult îl compătimeşti.

Am auzit odată un profesor de la Politehnică; am avut impresia că asist la un balet de urşi. Dacă într-un salon, într-un colţ, unul fumează şi tace, ăla e inginer… Inginerul e practic, savantul nu e practic. Cînd i s-a spus lui Max Planck, creatorul fizicii cuantice, că s-a mai găsit o aplicaţie, el a spus: care e, mă? Uite care… – Ca să vezi, nici nu m-am gîndit!

Inteligenţa, oricît de mare nu e suficientă pentru a te curăţa de prejudecăţi. Cu cît inteligenţa e mai mare, cu atît prejudecata e mai voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.

Se spune despre Nae Ionescu că scuipă inteligenţă.

Definiţia lui Nae Ionescu e aceasta: meditaţia metafizică mutată la nivel cotidian, sau ridicarea cotidianului la nivel filosofic. Nimeni n-a făcut asta în presă pînă la el, nici măcar Eminescu. Deşi a fost un foarte mare gînditor şi deşi rămîne cel mai mare jurnalist, Eminescu n-a filosofat în publicistică.

Călinescu, faţă de Nae Ionescu, nici n-a existat; n-avea vocaţie filosofică nici cît un măturător. Nae Ionescu nu se măsura în vremea lui cu nimeni. Era el însuşi.

Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că avut o atitudine justă faţă de toate evenimentele din România. N-a gîndit însă just întotdeauna. Eu l-am apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l prefer pe omul politic.

Întrebat fiind cum înţelege gîndirea, în formă pură sau în exemple, Nae Ionescu a răspuns: exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pămînt pentru ca ideile să fie sesizate senzorial şi de proşti.

A spus despre Zelea Codreanu un lucru, Nae Ionescu: Eu mă screm şi lui îi vine…

Nu ştiu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atît de mult. Dacă ai cultul istoriei, ai cultul apariţiei şi dispariţiei; e consolator acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieţii şi lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te învaţă numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poţi, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari şi apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuieşte, te prelucrează. Şi dacă nu poţi ieşi din devenire, nu poţi scăpa de tristeţe; tristeţea metafizică e fructul devenirii. Sînt proşti istoricizanţi care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizaţi, nu? Sau mai culţi… Adică murim ca şi caprele, numai că e mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atîţia mari creatori de cultură, şi există şi făuritorul de religie, Cristos – dar nu ne interesează!

Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnaţie. ar la apariţia lui Cristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat şi divinitatea om şi istoria a fost anulată.Cioran are o afirmaţie extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Creştinismul a punctat supraistoric, deşi a apărut în istorie.

Sînt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilităţii: termodinamică şi istoria.

Kant spunea că el e propriul său legiuitor şi stăpîn. Lucru la care eu am făcut aşa: pîrţ! Aşa e el legiutor şi stăpîn cum sînt eu popă în cartier.

Nu e om, Kant. N-a reuşit să fie om cu toată stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizează cu clopotele de la biserică, e laureat al premiului Nobel pe lîngă Kant.

Eu am citit Cronica raţiunii pure ca student şi am înlemnit de emoţie. Acum am faţă de ea, ca mistic biblic, consideraţia pe care am avut-o faţă de Informaţia Bucureştiului. Dar a trebuit să fac 80 de ani…

Legionarismul era în înseşi ideile epocii, dar leginarismul nu putea să iasă cîştigător deoarece avea la bază o eroare – naţionalismul absolut, care este impracticabil. De la excesul de naţionalism li s-a tras sfîrşitul legionarilor.

La comunişti, dacă nu eşti cu ei – sau nu mai eşti cu ei – înseamnă că eşti legionar. De ce acest “sindrom legionar” la bolşevici mă întrebaţi? Fiindcă legionarii sînt singurii români care n-au avut în dicţionar la litera G cuvîntul glumă şi cînd îi prindea pe comunişti era vai de cozonacul lor.Dar de fapt, nici comuniştii nu ştiu de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii.

Nu se poate spune că mişcarea legionară n-a fost puternică! N-a avut rezultate pozitive fiindcă extremismele sînt greu suportabile. Nici fascismul italian n-a durat, nici naţional-socialismul german n-a durat şi erau similare cu mişcarea legionară. Deosebirea dintre ele şi mişcare este aspectul religios al mişcării legionare. Nici fascismul şi nici naţional-socialismul n-aveau caracter religios. Hitler era cu mituri germanice, Mussolini era ateu. Într-o întrunire se spune, Mussolini s-a uitat la ceas şi a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în cîteva minute să mă trăsnească dacă există! Şi apoi s-a uitat la ceas. Au trecut minutele şi a demonstrat că Dumnezeu nu există.

Cel mai potrivit sistem social-politic este liberalismul. Pentru că asigură elita conducătoare,triumful personalităţii, triumful elitei conducătoare, nu-i aşa, şi nu deranjează cu nimic mersul dogmatic al lumii creştine. În climatul creat de liberali se poate respira spiritual şi se poate progresa material, valorile mişcîndu-se nederanjate de nimeni. Democraţia înseamnă mai puţin decît liberalismul, care are într-un anume fel şi un aspect aristocratic. Indiferent cine conduce Partidul Liberal astăzi, poporul român nu poate să evite liberalismul, fiindcă îi datorează crearea statului român modern şi a societăţii române moderne. Mă interesează liberalismul biruitor în Statele Unite, în Japonia şi în vestul Europei. El devine, prin această biruinţă, ispititor pentru vînzoleala din spaţiul răsăritean.

Liberalismul te duce cum te duce trenul la destinaţie. Liberalismul favorizează corpul social: te instalează în sistem şi n-ai încotro…

E un fenomen istoric, dar punctează timpul şi spaţiul istoric cu constantele lui extraordinar de utile. Liberalismul oferă constantele în timp şi în spaţiu ale ordinii umane, cu toate că a apărut istoric. Aşa cum creştinismul a apărut istoric; dar a punctat cu eternitatea timpul şi spaţiul.

Pe spaţiul domnului ăstuia foarte mare care se cheamă întreprinzător, pe paşii ăstuia se naşte toată civilizaţia modernă. În urma liberalismului se află uniformitatea, care economiceşte e sterilizantă, iar în faţa lui nu se află decît haosul.

Singurul sistem suportabil, fiindcă e copatibil cu demnitatea şi libertatea umană, este liberalismul englez. Liberalismul instituie concurenţa ca o competiţie de valori, şi nu confiscarea umană. El are un singur defect:prin competiţia dură care se practică în liberalism, nu poate fi evitată apariţia deşeurilor sociale, adică a neajutoraţilor. Orice sistem social rămîne pînă la urmă un joc deschis, neterminat. Nu s-a găsit formula de echilibru între individ şi societate care să n-aibă nici un rest.

Unde e omul, în imanenţă, absolut liber? Într-o bisericuţă din lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte de mistere, de taine, şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii.

Omul e liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, cînd se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gîndirii cu credinţa în Dumnezeul creştin: “Robeşte-mă Doamne, ca să fiu liber!” (Imitatio Christi)

Libertatea eu o asemăn cu o frînghie agăţată de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participînd la actul mîntuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertăţii. După creştini, libertatea este vehicolul cu care poţi să cobori în întuneric, dacă eşti vicios. Infractorii sînt primitivii actuali, pentru că ei nu sînt adaptabili la morala zilnică şi o calcă fiind liberi. Am învăţat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul e un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să îşi chinuie semenii. Oricum sîntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate pînă la nivelul puşcăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.

Liberatea omului e partea divină din el.

Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întîmplă spiritual în om. E foarte greu de mînuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cîntăreţ de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă e posibil acest marş istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor… Noi, românii, nu punctăm universalitatea nicăieri. Şi asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipseşte este îndrăzneala.

Luciditatea este o limpezire a spiritului nimicitoare. Cînd eşti lucid eşti în faţa cimitirului. A fi lucid înseamnă a-ţi da seama perfect de limitele şi neputinţele tale. Luciditatea este o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu trebuie primit, şi nu înţeles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.

Mă întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii şi i-am zis: domnule Preda, macedoromânii nu sînt români, sînt super-români, români absoluţi. Atît de năpăstuţi şi goniţi, au instinct naţional de fiară bătută. Iar eu şi dumneata pe lîngă ei, avem forţă domestică de raţe. Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temniţă. Îi băteau pînă îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o bărbăţie perfectă.

Manifestul comunist e avanghelia roşie a comunismului. Chiar unul din autori îl numeşte “evnghelia” lor: aşa evnghelie la aşa autori. E cea mai crîncenă manifestare umană din cîte am citit. Nu-i interesează pe Marx şi pe Engels decît distrugerea legică a burgheziei în istorie, nimicirea unei clase, chiar dacă în burghezie un muncitor calificat de la uzinele Ford are salariu cît un secretar de stat sovietic. Da’ n-are importanţă. Să piară burghezia! Ăsta e tot conţinutul Manifestului. Regele Mihai I de Hohenzollern a izbit neamul nemţesc de la Baltica la Creta într-o noapte şi a salvat poporul român de la dezastru. Mihai, regele românilor, a pus pumnul în balanţa forţelor, înclinînd-o în lagărul democraţilor, într-un moment în care nu se ştia în care înclină, nici în senatul francez, nici în cel american. Că am redus războiul cu un an, pentru ca Hitler să nu facă arme speciale, că-n Anglia nu mai rămîneau atunci decît iepurii din vizuini…

Ceea ce e curios în persoana mea e că sînt un mistic industrialist. În planul meu din anii ’40 aveam paisprezece miliardari români. Atîta plănuisem eu. Ăia făceau cît paisprezece state române de astăzi. O linie ferată dublă Bucureşti – Episcopia Bihorului ăia o fac în două veri, iar statul în vreo nouă ani. E un viciu de sistem, de structură aici. Noi a trebuit să copiem haosul muscălesc.

Ştiţi ce înseamnă un bun ministru? Nu să fii bun funcţionar, ci să ai vocaţie de stăpîn. Cînd un ministru e funcţionar, se încurcă în hîrtii. Iar ca prim-ministru, trebuie să porţi în geantă imaginea ideală a României, spre care să te mişti asimptotic.

Un mister care se leagă şi se dezleagă devine o problemă şi nu mai e mister. Misterele sînt supranaturale şi sînt singurele mijloace de ieşire din înlănţuirea cosmică, din limitele comunităţii şi din mărginirea personală. În orice caz, dacă un mister este comentat şi i se găseşte un răspuns, atunci misterul se cheamă problemă şi răspunsul, soluţie.

E adevărat că misterul nu e comod, te nelinişteşte. Dar dacă misterul sr fi absent, neliniştea metafizică a cunoaşterii ar dispărea şi omul ar deveni mineral. Funcţia pozitivă a misterului este incitaţia spiritului nostru de a-l dezlega. Lupta dintre intelect şi mister se datoreşte nu numai intelectului, vocaţional, ci şi misterului. Trebuie să recunoaştem că sîntem tîmpiţi…

Sacerdotul creştin nu e mistagog, el nu interpretează misterele. Mistagog e păgînul, care interpretează falsa lectură a vieţii şi universului – şi asta se cheamă mitologie. Preotul creştin nu tălmăceşte misterele, ci le comunică, fiind învăluit ritualic de ele, ca şi credincioşii. Dogma euharistiei, dogma Trinităţii… ce, e de nasul unuoi popă să le comenteze, comportă asta comentarii?

Mistica nu e altceva decît vehicularea misterului.

A şti la scară umană, poate fi folositor – dar în nici un caz mîntuitor.

E mai mîntuitoare o rugăciune într-o biserică din Găieşti decît Platon.

Ideea morţii absolute stă la baza smintelii moderne.

Heidegger spune aşa: ca să ieşi din anonimat, trebuie să trăieşti neliniştea perspectivei neantului zilnic. El te îndeamnă, Heidegger, să trăieşti murind absolut în fiecare zi!

Moartea mă determină să fiu esenţial. M-a impresionat foarte mult sunetul pămîntului căzînd pe coşciugul lui Nae Ionescu.

Morţii antici nu sînt deloc frumoşi. Numai morţii creştini sînt. Am găsit totuşi la Homer un mort de toată frumuseţea: Pentensileea, regina amazoanelor, omorîtă de Ahile. Şi plînge Ahile că a omorît frumuseţea asta de femeie… Şi-atunci Tersit – vocea poporului muncitor – se apucă să insulte cadavrul Pentensileei. Ahile îi dă un pumn şi-l omoară – pe poporul muncitor – că-i obraznic şi că insultă cadavrul ăleia. Aici am văzut aşadar o frumuseţe, deşi în principiu, morţii antici nu sînt frumoşi. Creştinii sînt cei care au introdus masca frumoasă a mortului.

Cine slujeşte lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului.

Sigur că forma ideală de guvernămînt e monarhia. Monarhia ar presupune şi alegeri, şi partide şi ar presupune un arbitru: acest arbitru, văzînd forţele politice în conflict, alege el, de fiecare dată, dar n-o alege pe cea mai populară, ci pe cea mai adecvată interesului general. Deci monarhia n-are criterii de conducere democratice. De fapt monarhia a făcut România Mare, iar democraţia a mai redus-o.

Omul e guvernat pe pămînt de două morale: de morala dogmelor, care e creştină şi eternă, adică absolută, şi de morala normelor, care, ca morală laică, e construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului. Morala laică nu poate fi desprinsă de morala absolută şi ea arată că omul se mişcă asimptotic la perfecţiune, pe care n-o poate atinge niciodată.

Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decît ateismul. Ştiinţa moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul trenurilor, după părerea mea. Poţi s-o schimbi, ca pe tren, la care staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu o primeşte deloc. Cum e posibilă morala publică? Prin înstăpînirea absolută a moralei religioase creştine. Dogmele creştine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decît prin obiect. Morala publică într-un stat creştin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor creştine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în trebă şi face fiecare ce vrea.

Cateheza poate să furişeze morala – cum spune Dante – ca şarpele în răzoare.

Elitele morale sînt mai presus decît cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecăţi. Cei care fac silogisme sînt faţă de adevăr, cum sînt curcile alea care se încurcă printre popice.

Napoleon face adevărata istorie a Revoluţiei franceze. Un om care a refăcut ordinea naturală, punînd parul pe haimanalele de pe uliţă. Cînd a fost întrebat cum îşi explică intrarea armatelor sale în Ţările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franţei se pinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franţei, ci ideile revoluţionare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.

Am fost acuzaţi, noi, ăştia de dreapta, că exagerăm puterea naţiunii. Toate popoarele fac aşa. Nemţii se consideră buricul pămîntului, englezii două buricuri ale pămîntului, francezii trei buricuri şi jumătate. Fiecare crede că neamul lui e buricul pămîntului.

Românismul a însemnat, pentru generaţia noastră, să fim noi înşine. Că a fi la stînga înseamnă a fi în pom. Fiecare popor vrea să fie el însuşi. Şi am vrut şi noi, ăştia de dreapta, să fim români.

Sînt român şi ca român mă socot buricul pămîntului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sînt român prin vocaţie. Tot ce gîndesc devine românesc.

Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sînt de meserie român.

Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrîngerile ei. Pârvan zice: etnicul e punct de plecare şi universalul punct de sosire. Eu, ca naţionalist, am gîndit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Cînd dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului.

Fără nemurire şi mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mîntuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…

mul a depşit condiţia de animal abia atunci cînd în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu pemanenţa speciei, nici cu concepţia estetică a gloriei.

Fără Dumnezeu omul rămîne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Şi el rămîne aşa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Cînd, unde şi în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur şi nu e un zeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămîne un biet animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.

Omul istoric moşteneşte pe cel primordial, care, jucîndu-se pe frînghia libertăţii, a împletit purul cu demonicul, viaţa cu moartea, lumina cu întunericul, libertatea cu înlănţuirea şi, rămînînd captiv, jocul dintre el şi lume, pepetuu neîmplinit, este un amestec de sfînt şi drac, chiar dacă pare a fi intefgru. Suferă de toate bolile şi viciile imaginabile. Nu poate ieşi singur din el şi din natură.

Omul nu se poate autodefini. El se defineşte prin semeni. Constatăm actul individuaţiei, dar nu ne dăm seama cotidian de incapacitatea autodefinirii. Eu, Petre Ţuţea, spun ce cred eu despre mine şi cînd rămîn singur cu mine uit şi unde m-am născut; şi în singurătate aş muri de melancolie ca maimuţa lui Andreev. Prezenţa mea e definită de contemporanii mei.

Drama omului este dualismul existenţei lui; e alcătuit din corp şi suflet şi joacă între corp şi suflet la infinit. Corpul nu e etern, iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Dar nici corpul nu este, în nici un fel convingător. Capul nu are biruinţă definitivă; faptul că e muritor îi anulează esenţialitatea. Tot ce există în noi şi nu ne obligă să ne sinucidem din disperare, se cheamă spirit.

Renaşterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, este eretică din punct de vedere creştin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.

Deoarece setea de absolut nu i-a fost satisfăcută la grad biopsihic, omul e etrn trist.

Aotonomia spirituală a omului este iluzorie şi ea se mişcă perpetuu între Dumnezeu şi dracul. Fără credinţă şi Biserică, omul rămîne un simplu animal raţional şi muritor, raţionalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici că omul e un animal raţional, şi muritor, raţionalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adptare la condiţiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici că omul e un animal raţional, atributul raţionalităţilor îl distinge de restul vietăţilor, nescoţîndu-l din perspectiva morţii absolute.Moartea devine relativă, ca o trecere numai prin religie – ştiinţa, oicît de savantă, nescoţînd omul decît aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de ccapră pentru că fac silogisme, dacă apar şi dispar în mod absurd din natură.

Scara valorilor umane conţine: sfîntul, eroul, geniul şi omul obişnuit – dincolo de aceştia situîndu-se infractorul. Sfîntul, eroul şi geniul sînt fără voia societăţii, care e obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ţi contestă dreptul la existenţă dacă eşti om obişnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfînt, erou şi geniu. Oamenii sînt egali în faţa legii, adică trebuie respectaţi ca atare, dar nu confundaţi, nu făcuţi identici, că e o gogoaşă… Nimeni nu-ţi contestă dreptul la o viaţă normală dacă porţi masca de om. Numai că dacă eşti mediocru, nu trebuie să te instalezî în vîrf, pentru că nu e nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotaţi. Sfîntul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcînd istorie şi nedepăşind sfera laicului. Eroul este admirat – aşa cum este şi geniul – dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfîntul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp şi în spaţiu.

Omul nu e o sumă de miliarde de celule sau de organe. Că nu sînt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. Omul, ca întreg nu poate fi gîndit decît biblic; ştiinţific, nu. Moise e mai valabil decît ultima noutate evoluţionistă a ştiinţei.

Eu disting între omul modern şi omul istoric. Omul etern este omul primordial, integral creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui. Iar omul istoric e omul care devine, şi raportat la acest primordial, e un fel de neom. Istoria e neomenie lui. Că nu se poate, din cel ce am fost întreg, să fiu dumicat în epoci, în zile şi în clipe. Omul istoric e captivul clipelor, nu numai al anilor, lunilor, zilelor, şi orelor din timpul lui Ştefan cel Mare sau de cînd vorbesc eu acum, ci şi al clipelor în care îl definesc ca neom. Că trebuie să acceptăm: omul etern are un sinonim, homo religiosus. Omul religios e omul etern. Omul ştiinţific e neomul istoric. Tot ce face el poartă pecetea preaomenescului lui.

Umanitatea o iubeşti lesne. Pe om mai greu.

Ordinea nu trebuie să fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea în afara adevărului, e dezordine. La germani e o ordine pe care nu o simţi. Chiar cînd vezi un poliţist, ca o statuie, pe stradă, el nu-ţi apare coercitiv, ci regulator.

Originali, vorba lui Heidegger, nu sînt decît idioţii. Altminteri doar Dumnezeu e original, iar Aristotel nu e original, că nu face decît să descrie opera lui Dumnezeu. Dar Aristotel, nu încape îndoială, e un geniu, pentru că descrie genial opera lui Dumnezeu.

Personalitatea e acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dărui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-şi mai aparţine.

Personalitatea e un ins care influenţează ambianţa prin simpla lui forţă harismatică. Un om cu har. Nu e nevoie să fie savant, ci să aibă har.

În majoritatea Dialogurilor, Platon nu rezolvă nimic. Dialogurile lui sînt aporii, adică înfundături. Platon e în impas permanent. În asta se vede geniul lui, faţă de Kant, care e mai plăvan: el are impresia că rezolvă. Platon îşi dă seama că nu rezolvă nimic.

Eu am afirmat odată într-un salon, că Platon este mişcarea spiritului înlăuntru eternităţii. Cînd gîndim, toţi sîntem platonicieni. Dacă eu încerc să gîndesc universul, trebuie să mut Biblia în universul îngheţat al ideilor platonice. Asta înseamnă meditaţia. Platon a intuit cel mai bine jalea omului neputincios în faţa esenţelor.

Faţă de măreţia lui Cristos, Platon e un personaj mărunţel şi cuviincios. Pe Platon poţi să-l scuturi şi constaţi că arhetipurile lui sînt filozofice, dar dacă muţi arhetipurile acstea în în religia lui Cristos, devin modurile în care el vede divinitatea. Platon n-are divinitate, pentru că la el divinitatea e un simplu “demiurg”, ceea ce în greceşte înseamnă “meseriaş”.

Cînd Charles Maurras a spus la politique d’abord (politica mai întîi), a spus un mare adevăr. Fără politică sîntem pierduţi. Adică ne împungem ca berbecii unii pe alţii. Un mare om politic e un om care are har. El face posibilă existenţa comună a oamenilor prin spiritul lui de organizator şi legiuitor.

Partidele politice sînt cai la carul de aur al istoriei românilor; cînd devin gloabe, poporul român le trimite la abator.

Poporul român, din punct de vedere politic, e greu de glorie.

Păi dacă îi adunăm pe toţi miniştrii români de la 1900 la 1918, noi am fi putut furniza Angliei şi Imperiului Britanic cel puţin cinci miniştri… Iar cînd vorbesc de Ionel Brătianu, ar trebui să mă ridic în picioare, aşa a fost de mare ca om de stat! Şi a fost inginer… Ceea ce înseamnă că politica e o artă, o vocaţie.

Politicul este legat de setea de putere, iar economicul este lupta de interese. Ştii cum văd eu diferenţa dintre omul politic şi cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar negustorul, raţa de jos care se uită la el.

Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.

La întrebările fundamentale “de ce?” şi “în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: “d-aia”.

A venit odată un franţuz la noi, cu nişte maşini, iar una nu funcţiona tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge şi aşa! Trebuie să scăpăm de acest “mege şi aşa”; că “merge şi aşa” înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricînd şi nu orice.

La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.

Prima condiţie a unui român este să creadă este să creadă că poporul român este aşa cum sînt pomii, cum sînt animalele, cum e regnul vegetal sau animal… Ce face poporul român e mai puţin important decît faptul că el este pe lume.

Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu. Din punct de vedere politic, viforniţa din spaţiul în care s-a desfăşurat istoric poporul român ne arată că sîntem unul din marile popoare ale Europei. Care cronicar spune, Costin parcă – n-am fost noi “în calea răutăţilor”? A reuşit vreo invazie să-ăi impună stilul şi credinţele aici?

În Consiliul de Miniştri am vrut să lămurim problema aceasta, cum să se limiteze creşterea populaţiei, iar eu am fost de părere că românii trebuie să se înmulţească ca sardelele, sa creeze o superindustrie ultramodernă, să se înarmeze pînă în dinţi şi să se ducă în vizită războinică la popoarele vecine, culcîndu-le la pămînt. Şi asta am gîndit-o în România! Îmi spunea un ministru: Sînteţi cinic, domnule director. I-am răspuns: Nu. Sînt excesiv de patriot, domnule ministru. Eu gîndeam ca naţionalist, bineînţeles. N-am avut încotro. Sînt un imperialist…

Eu am făcut un haz ca secretar al Comisiei economice, spunîndu-le: Domnilor, eu aş vrea să crească populaţia României, pînă-ntr-acolo încît la Athénée Palace sa poată să mănînce toţi mămăligă cu fasole!

Eu aveam nişte planuri pentru poporul român: cucerirea Bulgariei şi a Ucrainei, într-o fază istorică, şi mai tîrziu vom mai vedea… Dar nu poţi cuceri cu minciuni democratice şi cu un popor din care cinci milioane mănîncă doar de trei ori pe săptămînă…

Cum văd participarea românilor de acum la mîntuirea lor? – Simplu. Ducîndu-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic.

La români prostia e o infracţiune, căci vorba-ceea:”Poţi umbla două ore în galop prin Bucureşti şi să nu dai de un prost”.

Întotdeauna cînd gîndesc în spiritul poporului român, mă mut cu arme şi bagaje cu speranţa în viitor. Un grec, mi se pare, a spus nu ştiu dacă la Atena sau aici, În Bucureşti: Noi nu mai sîntem, dar voi, românii, veţi fi.

Grecii, cînd îşi citesc istoria gîndiriidin spaţiul lor, at trebui, vorba lui Cioran, să se sinucidă. Capătă sentimentul inutilităţii şi al decadenţei. Adică nu mai poartă numele de greci decît în mod geografic. Atît! Ceea ce nu e cazul cu noi.

Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!

Un tîmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare…

În principiu, am certitudinea invincibilităţii poporului român; şi că aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas. Aşa cum făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă şi a făcut unitatea înaintea unităţii Italiei… E atît de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrînt.

Dumezeu e român sau dacă nu sînt împotriva lui! În lumea valorilor prietenia este cîteodată o rpimejdie: ea falsifică ierarhia valorilor. Nu prin sentimentul amiciţiei se defineşte o valoare, ci prin rangul uman la care-ţi ridici comunitatea din care faci parte.

Mi-ar fi plăcut să fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă cu un tîmplar ca ia un lemn murdar din noroi, îl spală şi face mobilă de lux.

Progresul tehnic nu e un adevăr, ci o comoditate. Progresul e un util variabil. Ar fi fost util şi pentru greci avionul, să nu se ducă dintr-o cetate într-alta călare pe măgar.

Nu e de conceput libertatea fă ră proprietate. Orice om trebuie să fie considerat proprietar individual ipotetic, chiar dacă nu posedă nimic.

Pot să fie ciuperci partidele, dar să binevoiască să respecte doi termeni: ţăranul stăpîn la sat şi întreprinzătorul stăpîn în comuna urbană. Dupa aia putem urla ca la terasă.

De cele mai multe ori proştii sînt atei, intelectualişti pînă peste poate, comunitarişti şi foarte toleranţi, în sensul unui dezmăţ al libertăţii. Au o mare rezervă faţă de cei care vorbesc în termenii credinţei şi ai naţiunii.

Proştii reprezintă ideea de repetiţie goală: o iau în totdeauna de la început. Sînt invariabili ca orice lucru neînzestrat.

Protestantismul est o religie coborîtă la rangul de morală pentru grădiniţa de copii.

Pudoarea creştină e atît de pură, încît carnea eroticului creştin, capătă pecetea spiritului, ceea ce pînă la creştini n-a realizat nimeni.

e este raţiunea de stat? Este exerciţiul nelimitat al puteri, aparent legitim care îmbracă masca interesului public şi care se exercită dincolo de bine şi de rău, adică dincolo de ordinea religioasă, morală şi de drept. Cînd e vorba de stări excepţionale, ca războiul, insurecţia, calamităţile naturale, ea îl transformă temporar pe cetăţean – subiect purtător de drepturi – în obiect al puterii politice. Raţiunea de stat nu trebuie confundată cu tirania, stare abuzivă, cu durată nelimitată – “anarhia canaliei de sus”, cum a definit-o un francez.

Eu cred că războiul nu e făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumezeu. Cum ne dă şi cutremure, ne dă şi război.

Îi spuneam unui comunist sub Ceauşescu: uite, mă s-ar putea ca într-un viitor război să ne bată cu măturile duşmanii, să n-aibă nevoie de arme! Aţi plantat pe spinarea fiecărui cetăţean cîte o piele de iepure. Păi atunci, s-a terminat cu soldatul.

Cei mai crînceni şi mai străluciţi soldaţi sînt cei ai popoarelor religioase. Cînd mori sub drapel, te gîndeşti că te duci la strămoşi. Dar o armată care face asta e ca aceea a lui Wilhelm al II-lea, în care fiecare soldat avea o cruce la gît pe care scria Gott mit uns.

Prima funcţie a unei religii reale este consolatoare, fiidcă religie am lătra precum cîinii. Ne maştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrînim şi murim. Şi întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitaţie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.

Cine n-a putut fi înlocuită? Religie! Iar filozofia care speculează autonom, face onanie mintală. Şi dacă vrea să scoată, să extragă esenţedin ştiinţele naturii, e parazit. Atît! Nu îndrăzneşti să spui despre religie, teologal vorbind, – dacă eşti cinstit – că a fost înlocuită de filozofie sau de ştiinţă. Un creştin îţi spune că advărul se defineşteprin jocul celor două lumi: cea de aici o oglindeşte imperfect pe cea de dincolo. Spune contra dacă poţi!

Religia este principiul uniformizator al speciei umane şi este singura salvare în care se poate vorbi despre egalitate.

Nu poţi să spui că un pigmeu este egal cu mine, pentru că el nu-l are pe Dumnezeu, nu e un om întreg.

Religia transformă poporul într-o masă de oameni culţi.

Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran analfabet nu există nici o diferenţă.

Nivelul meu intelectual, chiar dacă sînt savant, nu depăşeşte nivelul unui popă obscur din Bărăgan. Pentru că preotul ăla, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatră, stă de vorbă cu absolutul.

Ştiinţa se mişcă asimptotic la absolut. Arta se mişcă asimptotic la absolut. Ştiinţa este sediul folosului şi arta este sediul plăcerii.

Religia este sediul adevărului transcendent în esenţă şi unic ca principiu unic al tuturor lucrurilor. Religia se situează peste ultimele speculaţii teoretice ale ştiinţei, prin adevărul absolut unic, care e Dumnezeu. Să vină un laureat al premiului Nobel ateu. Ce-o să-mi spună el? O babă care cade în faţa icoanei Domnului străbătută de absolut e om, şi ăla e dihor laureat.

În Ispita de pe munte – retro satana – Isus spune: “Împărăţia mea nu e din lumea aceasta” Asta-i nemaiauzit!Du-te în împărăţia Lui cu trenul sau cu racheta dacă poţi. Nu poţi! Înotăm în Univers ca mormolocii, şi lumea lui Cristos se situează transcendent ca-n Ispita de pe munte, în mod etern.

Tot ce se face în afara teologiei este ononie de prestigiu.

Revoluţia este o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii; doar dacă te situezi în afara ei şi creezi o lume nouă. Revoluţia nu adaugă nimic Ideilor lui Platon.

Revoluţia franceză n-a fost o revoluţie, nici revoluţia rusă n-a fost o revoluţie. Nu există revoluţii, ci doar tehnici insurecţionale în bătălia pentru putere (Curzio Malaparte). Dacă e o “restructurare” a omului, aceasta s-a întîmplat o singură dată în timp, la apariţia lui Cristos.

Aşa am spus eu în temniţă: Domnule colonel – eram şase sute de inşi într-o curte închisă – nu véţi fi voi, comuniştii, niciodată revoluţionari pînă nu veţi imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria lumii, pe Cristos. În parabola cu paia rătăcită, un păstor părăseşte o turmă întreagă în căutarea unei oi. Să ştiţi, asta se cheamă “unanimism moral creştin”. Fiindcă în universul lui Cristos o celulă care mai palpită într-un muribund e mai valoroasă decît toate galaxiile posibile.

Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gîndită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om.

Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, cînd se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română…

A încercat să-mi explice mie un diplomat rus precum că Moscova îşi trage rădăcinile de la Roma. I-am spus că nu se poate, pentru că toţi romanii ar fi îngheţat de frig la Moscova. Am fost întotdeauna foarte ostil ruşilor, pentru că şi ei ne-au fost nouă. Îmi aduc aminte că, într-o societate de diplomaţi, mi s-a spus că ruşii sînt un popor mesianic. Le-am răspuns că nu: ruşii sînt un popor numeros cu o obrăznicie mesianică şi care au preluat Bizanţul, considerîndu-se continuatorii strălucirii bizantine.

Ruşii au un fel de umanitate indefinibilă. Am fost la Moscova şi nu pot spune despre ei că sînt individual tirani, deşi au practicat tirania. Pe de altă parte, nu cred să fi întîlnit vreun rus care să fie normal; asta nu mi-o pot explica decît prin faptul că, probabil s-au corcit cu tătarii.

Ce-şi închipuie ruşii? C-a fost pus jos Hitler şi ei sînt vaccinaţi? Au intrat într-un teren minat: în spaţiul planetar al intereselor anglo-saxone, al negustorilor ăstora. Dacă eşti în calea unui automobil anglo-saxon, apare războiul. Păi ce-şi închipuie muscalii? Că ăia tolerează să stai în calea lor? Ăia s-au învăţat, anglo-saxonii, să fie stăpînii lumii – şi muscalii zic niet! Ei asta-i… Păi hai să ne batem!

I-am asemănat odată pe ruşi cu vacile care dau douăzeci şi cinci de chile de lapte pe zi şi apoi se baligă în şiştar.

Ruşii sînt la fel de imperialişti ca Germania lui Hitler. Dar ei nu spun asta. Ruşii sînt mai perfizi. Cînd te ocupă şi te declari de acord, spun că eşti progresist, iar cînd le rupi fălcile, că eşti fascist şi reacţionar. Ruşii sînt mai abili politic decît germanii. Dovadă că au reuşit să facă din braşoava asta roşie, din ruşinea asta care e bolşevismul, o supraputere mondială, să impună Statelor Unite situarea bolşevismului la rang de supraputere.

Mă întreba un rus cu ani în urmă: Domnule Ţuţea, cum vă explicaţi dumneavoastră că noi, ruşii, întindem mîna Europei şi ea o refuză sistematic? – Foarte simplu, aveţi un cancer mintal, se chiamă cancer ideologic marxist-leninist. Aruncaţi cancerul ăsta la gunoi şi Europa nu numai că vă salută, dar vă şi recunoaşte, cum tradiţonal aţi fost recunoscuţi, ca parteneri egali. Şi atunci Europa se va întinde de la Atlantic la Vladivostok, iar America va fi a doua Albanie…

Rusul e contraindicat la cugetare ca sifilisul la sistemul nervos. Am făcut afirmaţia asta, pe care ulterior am retractat-o (ca să nu se creadă că e vorba de toţi ruşii, de marele popor rus), gîndidu-mă la Gorbaciov. Pentru că el spune: Situaţia economică a Uniunii – vasăzică după 70 de ani de marxism-leninism – e catastrofică. Punct. Şi apoi optează pentru leninism! Adică pentru cadavrul din Piaţa Roşie, care a creat dezastrul ăsta…

Cultura sătească este aparent anonimă; anonimatul în această sferă este o simplă ipoteză de lucru. Nu poţi spune că la sat oamenii gîndesc în cor; oamenii nu gîndesc în grup…La baza culturii ţărăneşti este tot personalitatea lor, dar o personalitate anonimă, nu ca orăşenii, care se semnează unde vrei şi unde nu vrei, pe garduri şi hîrtie. Adevărurile din lumea rurală răsar aşa, ca brazii, ca fagii…

Ţăranii formează o comunitate şi orăşenii o societate. Comunitatea e de natură organică şi societatea oraşului e de natură construită. Orăşenii sînt juxtapuşi, cum sînt cartofii în sac, în timp ce sătenii stau în sat prin reguli de comportare, convieţuire, prin asigurarea sănătăţii şi echilibrului mediului ambiant. Obştea ţărănească creează doar moravuri rurale, dar nu creează norme pentru o cetate ca cea modernă. Cînd Ion Mihalache a creat Partidul Ţărănesc şi a vrut să organizeze cetatea pe interesele rurale, i s-a obiectat că “domnul şi doamna Mihalache vor ajunge la Cîmpulung într-o săptămînă cu carul de boi…”

E foarte greu, cînd ai responsabilitatea a ceea ce faci, să te pui pe scris, fiindcă scrisul te definitivează, în sensul că te arată fără posibilitate de ieşire.

Sfîntul are forţa de coeziune a pietrei.

Un sfînt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfînt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea, acum e ancorată în cultul genialităţii ca slăvire a progresului în afară. Atît. Or, cu cît sîntem mai avansaţi, mecanic şi material, cu atît sîntem mai departe de esenţa reală a lumii, de sfinţenie.

Singurii oameni care nu pot fi suspectaţi că se înfioară în faţa morţii sînt sfinţii.

A fi sfînt înseamnă a fi suveranul tău perfect.

M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Ştii ce i-am spus? – Ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.

Social-democraţia este laptele bătut al comunismului.

Stiţi ce vor social-democraţii? Să facă şi bine, dacă se poate, dar să nu facă ce trebuie. Social-democraţia e anticamera comunismului. Numai că, dacă prin social-democraţie s-a intrat în comunism, nu se poate ieşi din comunism tot pe-acolo. E ca o uşă care se poate deschide numai dintr-o parte. Social-democraţii n-au forţă activă de luptă. Păi n-au guvernat Germania social-democraţii? Drept care au făcut pe ei!

Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon şi despre Cristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieţi ce-aţi vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sînt solidar cu dumneavoastră. – Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, că nu sîntem solidari unii cu alţii…

Am fost în tinereţe de stînga din generozitate. Pentru că, vorba-ceea: dacă pînă la 30 de ani nu eşti de stînga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai eşti de stînga şi nu eşti conservator, eşti creştin. Confudam în tinereţe comunismul cu comunitarismul.

Stînga nu poate guverna. Cînd vine la putere e pustiu.

Toate formele de stînga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.

Acum vor să-l sfinţească pe Ştefan cel Mare… A fost cea mai mare personalitate politică şi militară pe care au dat-o românii în istoria lor. Carol I zicea: Nu veţi mai da unu’ ca ăsta chiar dacă mai trăiţi încă un milion de ani. Da’cum să faci sfînt din el? Că el era curvar, domnule! Erou, asta-i altceva… Un erou naţional fără egal. Cel mai mare. Da’ sfînt… Cum să faci sfînt din el?!

Este incorect să ai dispreţ faţă de tehnică. Eu nu sînt tehnocrat, însă recunosc că în bătălia pentru adaptare, tehnica este universal utilă. Dar asta nu înseamnă că tehnica poartă în ea dimensiunea infinitului.

Cînd va dispărea ultimul ţăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine.

Ţăranul este omul absolut.

Nae Ionescu îl concepea pe român ca pe un ţăran învăţat, dens de credinţă. Păi nu e realitate! Cum putem muta un om în cioareci în Academia Română? Nu poţi absolutiza ţăranul. Îl poţi iubi că e viguros şi că e român autentic. Că sigur e român! Dacă eu, că tata a fost popă şi maică-mea ţărancă, şi tot mă îndoiesc că sînt român, dar de un ţăran în cioareci nu trebuie să te îndoieşti, dă-o încolo de treabă! Ăla e român prin definiţie. Ăla duce cioarecii la primărie şi îi dă certificat de român…Eu mă gîndesc la ţăran bio-istoric. Pentru că el e purtătorul bio-istoric al românilor. Fără cioarecii lui, aici trăiau tătarii, pecenegii, cumanii, turcii, maghiarii, germanii… Pe cioarecii lui stăm. Eu nu sînt un om pitoresc, eu sînt un om grav. Cred că sînteţi de acord că, la rangul minţii mele, nu sînt pitoresc. Dar în presă apar pitoresc. Şi moare de plăcere mass-media cînd citeşte gogoşile astea. Zice: aoleu, ce drăguţ e ăsta! Eu nu sînt un om drăguţ, eu sînt un om solemn.

I-am spus eu părintelui Stăniloaie că nu mă consider un Socrate. Dar cum vă socotiţi? Popă, zic. Şi unde aveţi parohia? – N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.

Şi eu sînt un om greoi de munte, ca Eminescu, fără să am îndrăzneala să mă compar cu el – un pisc. Dar şi eu sînt un om greoi de munte; şi de aceea, nimic nu se desface cu suflu de destin dacă mă uit în trecutul meu, cu suflu de destin în mod necesar, ci totul este întîmplător. De aceea am fost condamnat să condamn adevărul. Nu sînt spontan, caut continuu, nu sînt vizitat de inspiraţie, totul e iniţiere, efort continuu raţional, că asta e iniţiere, căutare personală; caut metodologic mereu o cale către adevăr şi nu ajung deloc la el. Şi pînă la urmă mă rezum la ce se întîmplă în templu, în biserică, în materie de adevăr. E vorba de adevăr, nu e vorba de comoditate. Că sînt incomod, că sînt bătrîn, că biologia vîrstei mi-a luat unele virtuţi pe care le-am avut în tinereţe, asta nu mă deranjează. Ceea ce mă deranjează enorm, e că nu ajung la adevăr căutîndu-l. Fiindcă cel care-l cautănu-l află, şi-l caută neaflînd şi, vorbind socratico-creştin, ştie neştind.

Nae Ionescu le zicea unora că ar trebui să facă aşa ca ăla, arătînd cu degetul către mine. Da’, zice, ăla ne va conduce în viitor…Şi într-adevăr, i-am condus pe toţi…la puşcărie!

Eu sînt aristocrat prin adopţiune – că maică-mea era ţărancă. Cum spune Tudor Vianu despre Titu Maiorescu: a fost el boier? Dacă nu se duceau la Viena şi în Germania, rămîneau doar nişte balcanici extraordinar de inteligenţi… Şi eu la fel, dacă n-aş avea cultură filozofică germană, aş fi un şiret din Cîmpulung, mi-aş permite să mă joc de-a ţurca. Noi sîntem germani de limbă română!

Se zice că şi animalele, unele simt nevoia de companie; cică elefantul şi măgarul nu iubesc singurătatea. Eu mă compar cu ei. Nici lor nu le place să trăiască singuri. Dar ei au superioritate faţă de mine. Sînt foarte invidios pe elefant şi pe măgar: ei mor singuri. Se izolează cînd mor. Moartea măgarului e cea mai glorioasă. Prinţii şi regii mor în faţa asistenţei: mor ca nişte vaci…

Sînt neliniştit de bătrîneţe şi însingurat. Am un regret: că nu m-am însurat, să am şi eu un copil. Am un regret: că nu m-am însurat, să am şi eu un copil. Chiar dacă sînt nişte javre, copiii, dar oricum… Sînt carne din carnea… sînt javre din carnea ta. Aşa o fi vrut Dumnezeu.

En n-am tins să devin filozof. Am vrut să devin “legiuitor” – ceea ce e cu totul altceva -, adică să mă mut în alţii. Legiuitorul este unul care îşi lichidează autoinstatisfacţiile revărsîndu-se, formal sau juridic, în alţii. Asta am vrut eu. Eu m-am văzut întotdeauna legiuitor, deşi n-am avut ocazia să fiu. Am fost sfătuitor la diferiţi tîmpiţi miniştri. Şi alunecam peste ei ca apa peste raţă… Uite, ca să ajungi legiuitor într-un stat nu-i suficient să fii un mare gînditor juridic, adică gînditor al formelor ordinii în societatea umană, ci trebuie să ai şi o spurcăciune de partid. De unul singur poţi să scrii tratate întregi… scrii cărţi, dar nu faci cetate.

Deşi sînt bolnav şi neajutorat, nu îmi pare rău că exist. Încerc eu să-mi pară rău, dar n-are sens. Ştiţi de ce? Pentru că eu constat, în mod evident, că exist. Ceea ce mă confiscă pesimismului de a mă autonega este evidenţa existenţei mele. Omul care se sinucide n-a constatat că e om. N-a reuşit să intuiască existenţa sa. Să se trăiască pe sine. Eu nu mă pot sinucide – indiferent de starea mea, sănătate sau boală – fiindcă nu m-am făcut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Şi nici n-am să plec de voie din ea. Ăsta este jocul fundamental al existenţei mele.

Am o consolare – că în grandoarea istorică a poporului român eu sînt o rotiţă invizibilă, dar sînt… Aş fi fost neconsolat dacă n-aş fi trăit convingerea fermă că îmi face cinstea suferinţei un mare popor. Asta m-a salvat de la nebunie. Adică nu fac puşcărie pentru că reprezint un trib de negri, ci un mare popor, greu de istorie şi de viitorul lui strălucit. Asta m-a consolat.

Eu, în tinereţe, am fost un om de extremă stîngă. Şi la maturitate, de extremă dreaptă. Iar acum mă consolez cu calitatea mea de român întreg. Jocul acesta pe scara de valori politice nu mă mai interesează. S-a stins în mine acum setea de putere. N-o mai am. M-aş bucura însă de un lucru – e chiar ceea ce nu mi-a plăcut şi am fost toată viaţa silit să fac, fiindcă sînt sărac: să fiu sfătuitor. Atît.

Eu, dacă mă bate un român, mă consider maghiar sau evreu. Nu pot ofensa neamul meu în nici un individ. Pentru mine, toţi românii sînt egali români. Nu ştiu dacă sînt înţeles: românii n-au nici un viciu după mine şi sînt egali.

… Dumnezeu ştie cît de Socrate sînt! Eu nu mă socotesc decît o oarecare fiinţă gînditoare. Gîndesc şi spun ceea ce gîndesc. E bine? E rău? Eu spun ceea ce cred că trebuie să spun. N-am făcut niciodată altfel, dar, în comunism, nimeni nu lua în seamă ceea ce spuneam. Spusele mele erau consemnate la Securitate, au avut ei grijă să mi le facă… arhivă. Cine va vrea să-mi studieze gîndirea va trebui să bată la uşa acestei onorabile instituţii. Sper că odată şi-odată uşa asta se va deschide. Nu numai pentru consemnarea “gîndirii lui Ţuţea”, ci şi pentru alte consemnări.

Nu-mi pot face autobiografia, fiindcă nu mă interesează trecutul meu, pe care îl detest! N-am nimic comun cu mine în trecut. Ştiţi cînd începe viaţa mea? Acum, cînd vorbesc cu dumneavoastră… Şi aşa mereu. Trăiesc ca să scap de amintirile greţoase care punctează existenţa mea; trăiesc, ca să mă detaşez, principiul actualităţii. Ca să scap de obsesia trecutului dramatic, contorsionat, dezgustător pe anumite laturi, nu-i aşa, şi neomenesc – mă situez în principiul actualităţii. V-am spus: nu fac biografie, nici autobiografie, trăiesc principiul actualităţii permanente… Eu am fost Petre Ţuţea.

Am avut şi discipoli… Nu se putea să nu am discipoli, fiindcă sînt un om vorbăreţ. Toată suferinţa mea se datoreşte poftei mele de a vorbi fără restricţii…

A fost întrebat un ţăran, în închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Ţuţea! Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie!

Eu, de la vîrsta de cinci ani, – aşa mi s-a spus mereu – eram cam inteligent. Am intrat în şcoală cum intră leul în cireadă: o mănîncă toată. Singurul lucru pe care nu l-am putut face în şcoală a fost idioţia parţială, plastică: nu puteam desena un ou.

Cînd am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant – puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gîndit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dez-lănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină.

Am devenit un gînditor creştin cînd mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sînt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur. Cînd mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale.

Eu n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu operează la mine. Întîmplările au alergat peste mine, dar n-au reuşit să mă nimicească. Asta m-a dus cu gîndul la Dumnezeu, care e situat deasupra întîmplărilor vieţii mele.

Eu am fost asemănat cu Socrate. Atît el, cît şi eu, în actele căutării, căutăm la scara noastră de oameni neaflînd şi ştim neştiind. Atît. Socrate a fost pentru mine un model existenţial. Dar raportat la Isus îşi pierde semnificaţia. El a căutat un zeu. Eu, de plidă, nu-l caut, că-l am.

Aţi întîlnit cumva, prin locurile pe care le-aţi străbătut sau pe vreun bulevard, cuvîntul “ţuţism” sau “ţuţianism”? N-am făcut şcoală, deşi şi Nae Ionescu a gustat din mine. Nimeni nu a intrat în contact cu mine fără să ia ceva în traistă.

Am o rugăminte faţă de Cioran: să nu mă mai supradimensioneze, pentru că această exagerare, venind de la o personalitate ca a lui, îmi sădeşte în suflet, sau intensifică în mine, sentimentul dureros al neîndeplinirii. Acest sentiment este fructul întîlnirii dintre eul concret şi ideal.

Eu am scris mult la viaţa mea, dar nu cred că scrierile mele sînt antologice şi nici elocvente pentru evoluţia spirituală a personalităţii mele. Poate eu însumi m-am împiedicat să mă realizez.

M-a întrebat cineva odată: Mă Petrică, tu cînd te aşezi la masa de scris cum scrii? – Sînt emoţionat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pîndit de demonul originalităţii. Urmăresc să nu fiu original şi să fiu cuviincios. – Eşti inspirat? – Nu, nu stă niciodată un zeu în colţul camerei mele cînd scriu eu. Sînt foarte neliniştit. Eu, care sînt creştin… Am două nelinişti; să nu se afle în expunerea mea nici o inadvertenţă terminologică şi nici o impietate.

Nu mă interesează dacă memoria mea se va păstra veşnic sau dacă or să mă uite oamenii. Eu, care sînt mistic, am două feluri de păgînism: nu pot suporta proştii, adică nu mă pot detaşa de deliciile inteligenţei; şi pe urmă, în vreme ce la creştini suferinţa e calea regală a mîntuirii, eu nu pot suporta nici o suferinţă fizică. Or, ăsta e model homeric, model păgîn.

Nu mă interesează trecutul. De cîte ori mă întreabă cineva cînd m-am născut, spun că într-unul din anii trecuţi.

De cînd am ieşit din puşcărie mi se fac din cînd în cînd percheziţii şi sînt luat la Securitate pentru anchetă. La început mă anchetau grade mici. Acum am ajuns la nivel de colonel. Unul din ăştia m-a întrebat zilele trecute de ce ponegresc regimul la Restaurantul Scriitorilor. I-am răspuns: Domnule colonel, eu la Restaurantul Scriitorilor întîlnesc tot felul de lume: oameni deştepţi, imbecili, scriitori, curve şi popi. Eu nu ştiu cu care din ăştia staţi dumneavoastră de vorbă. Dar, decît să vă spună ei, mai bine să vă spun eu cine sînt: sînt român, naţionalist, creştin, ortodox şi militarist. Părerea mea este următoarea: trebuie să ne înmulţim ca sardelele, să ne înarmăm pînă-n dinţi şi să terminăm cu popoarele limitrofe, căci n-au ce căuta în Europa. Visul meu e ca fiecare babă română să mulgă vaca cu cască militară pe cap.

Eu nu sînt orgolios deloc. Dar dacă cineva mă calcă pe nojiţe, mi-aduc aminte ce-am fost.

Toată viaţa am dorit să ajung în clanul conducător, pentru a face oamenilor binele cu carul…

Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Cînd m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.

M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le? – N-am vorbit, dom’le. – Cum n-ai vorbit? – Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Şi mi-au dat 20 de ani muncă silnică făra motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?

Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul patriei, ca şi Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat şi să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă mulţumesc că m-aţi arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un deţinut să scrie. El poate să-şi scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuţi…

Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.

Am o legendă, dar legenda mea nu acoperă ideea de statuie. Nu sînt candidat la rangul de mare personalitate. Oricum, mi-e groază de o posteritate pur legendară. Înainte eram obsedat de ideea rămînerii a ceva după mine. Acum mă mai interesează ce rămîne după mine ca zăpada de anul trecut. M-am fîţîit aşa, un pic, în epocă… Eu nu îmi supravieţuiesc. Ca să rămîi în epocă trebuie să fii genial, or eu am fost numai inteligent.

Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămîne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiţi aşa, vă poate fura oricine… Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat concepţia regelui Franţei în materie de risipire a ideilor mele. Concepţia lui despre cartof. Cînd au venit cartofii din America, ţăranii nu-i cultivau. “Să mîncăm noi buruiana asta din pămînt…” Ce a zis regele Franţei? “Mă, seamănă, mă, cartofi pe moşia mea şi, cînd or vedea ţăranii că îi păzesc, or să-şi dea seama că-s lucru bun. Lăsaţi-i să fure, că aşa se răspîndesc cartofii în ţară.”

Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. Cu ce? i-am întrebat. Nu mi-au răspuns. Şi atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: “Cu idei, frate, cu idei!”

Uneori mă preocupa ideea “operei” mele. Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci – ce sînt? Că nici ultimul parazit care creşte în cutele societăţii nu sînt… Pesemne că sînt cineva dificil de fixat.

“Ce mai faceţi, domnu’ Ţuţea?” – Mă simt asemeni unui vultur trist, care înălţat la zenit urinează asupra veacului douăzeci cu un dispreţ creştin.

Am purtat ideile şi credinţa precum poartă vîntul microbii.

Un umanist pur, adică indiferent religios, practică formele vieţii de junglă, împingînd cruzimea pînă la forma gratuită a bestialităţii tigrului. Vremea noastră este plină de astfel de exemplare.

Umanismul este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din antropocentrismul Renaşterii. În Renaştere, “titanii” s-au umflat prin autocunoaşterea necunoaşterii. Ei nu se cunoşteau pe ei înşişi şi au crezut că s-au descoperit ca oameni.

Omul – javra asta bipedă, pe care eu îl consider “animal prost”, homo stultus – atunci cînd se screme să facă singur ordine, adică cînd practică umanismul, îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu el.Nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu dracul mai mult decît în sacrul spaţiu al Italiei. Acolo, adică, unde s-a născut umanismul în Renaştere.

Cu ungurii nu putem avea probleme militare: dacă dăm drumul la toţi caii din Ardeal, fără călăreţi, în două ceasuri se pişă în Budapesta.

(Vlad Ţepeş) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a şi bătut. Şi are mai ales meritul că a coborît morala absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine. Ăsta-i voivod absolut, Vlad Ţepeş. Păi fără ăsta istoria românilor e o pajişte cu miei!

SFÎRŞIT






ATENŢIE, CONSERVAŢI ACEASTĂ LICENŢĂ DACĂ REDISTRIBUIŢI ACEST FIŞIER –
Licenţă Biblioteca Electronică======================Baza de texte a Bibliotecii Electronice poate fi copiată, difuzată şi modificată în condiţiile următoare:
01) Orice copie în scopuri private, în scopuri de ilustrare a învăţămîntului şi în scopuri de cercetare este autorizată.
02) Introducerea oricărui text sau fragment într-un material de largă circulaţie trebuie să se facă însoţită de prezenta licenţă. Prezenţa oricărui text într-un material comercial fără prezenta licenţă este interzisă.
03) Antetul care însoţeste prezentul document trebuie integral păstrat.
04) Menţiunea producătorului original trebuie să existe, precum şi cea a contribuţiilor ulterioare.
05) Orice modificare ulterioară în sensul corectării erorilor sau punerii în formă într-un alt format trebuie neîntîrziat adusă la cunoştinţa administratorului acestei biblioteci. Indicarea diferitelor modificări trebuie explicit precizată, precum şi datată. Acestea conferă autorului statutul de colaborator la Biblioteca Electronică.
06) Acestă licenţă se aplică inclusiv versiunilor ulterioare provenind de la colaboratorii Bibliotecii Electronice.
Copist: Dana Iliescu (dana.iliescu@lme.ro)
Prezentul fişier reproduce cugetări culese de copist din întreaga operă a lui Petre Ţuţea.
----------------------------------------Sfîrşitul licenţei Bibliotecii Electronice-----